Socializare — concept care desemnează procesul de creare (producere) a „eului social”, a identităţii sociale a unui individ o evoluţie a personalităţii individuale pe o traiectorie dependentă de traiectoria sa socială. În sensul cel mai larg, socializarea” este procesul prin care o fiinţă asocială — care nu stăpâneşte principiul (sensul) „structurii sociale” date şi nu se comportă în mod sistematic aşa cum o fac majoritatea membrilor colectivităţii — devine o fiinţă socială (corespunde tipului individual mediu al colectivităţii). Caracterul asocial al fiinţei poate fi evaluat în raport cu oricare dintre colectivităţile umane, iar din această perspectivă numai noul-născut poate fi considerat asocial, sau în raport cu o colectivitate determinată, orice fiinţă umană putând fi socială în raport cu una sau mai multe colectivităţi şi asocială în raport cu altele. Din aceste raţiuni, socializarea este un proces a cărui durată coincide, în societăţile moderne diferenţiate, în schimbare rapidă şi care permit mobilitatea indivizilor, cu durata vieţii. Pentru oricare dintre indivizi, procesul socializării începe cu socializarea primară prin care un individ biologic, asocial în raport cu oricare dintre colectivităţile umane, dobândeşte primul său „eu social”, prima sa „identitate socială” .Socializarea primară echivalează cu umanizarea individului de regulă, colectivitatea în Contact cu care se realizează socializarea primară este familia. Individul care posedă deja cel puţiri un „eu social” (cel puţin o „identitate socială”) este supus unor procese simultane şi succesive de socializare secundară, în urma cărora dobândeşte o pluralitate de „euri sociale” (o pluralitate de „identităţi sociale”).
1. Sensuri şi accepţiuni ale socializării
În literatura de specialitate termenului de “socializare”, alături de sensul foarte bine cunoscut din manualele de BIOLOGIE şi antropologie şi anume a celei de umanizare a maimuţei antropoide în procesul de antropogeneză şi sociogeneză, îi este asociat şi înţelesul strict sociologie de antrenare a indivizilor dintr-o anumită societate, prin intermediul diverselor grupuri umane, în procesul de asimilare a normelor, cunoştinţelor, valorilor şi credinţelor, fenomen care va face din ei membri ai unei societăţi determinate.
Această din urmă accepţiune, priveşte socializarea ca pe un proces îndelungat şi continuu, ce se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi a persoanei şi în cadrul căruia putem distinge mai multe etape, relativ distincte între ele. Fiecare etapă este condiţionată de criterii de vârstă, statut social, sisteme specifice de norme şi valori.
Astfel înţeleasă, socializarea poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: a societăţii şi a individului.
Din punctul de vedere al societăţii, socializarea reprezintă calea spre cultură a individului, procesul prin care omul în funcţie de influenţe1e şi interacţiunile socio-psihologice la care este supus, îşi proiectează o direcţie de evoluţie pe care o poate urma şi pe parcursul căreia devine membru funcţional al unei comunităţi sociale, capabil să-şi exercite propriul control asupra atitudinilor, comportamentelor şi conduitelor sale.
Individul uman nu se naşte “social”, ci devine astfel în mod progresiv, pe măsură ce învaţă să ia parte la viaţa grupului şi a societăţii sale, asimilându-i normele, valorile, credinţele şi dezvoltând la rândul său altele noi. Deşi părinţii sunt de regulă principalii agenţi ai socializării copilului, ei înşişi sunt socializaţi concomitent cu îndeplinirea rolului de părinte.’
Din punctul de vedere al individului, socializarea înseamnă realizarea potenţialităţilor de creştere şi dezvoltare personală, transformarea sa dintr-un simplu exemplar al speciei homo în personalitate.
În procesul socializării organismul biologic este umanizat şi transformat într-o personalitate înzestrată cu conştiinţă de sine, cu idealuri, valori şi aspiraţii, o persoana ce îşi are conştiinţa propriei identităţi şi este capabilă de disciplinarea şi ordonarea propriului comportament. Prin intermediul socializării individul este pregătit să-şi desfăşoare activitatea la orice nivel şi în indiferent ce sector al vieţii sociale: umanist, tehnic, sanitar, artistic, managerial sau executiv, instituţional sau neconvenţional, de stat sau privat etc. Socializarea reglează conduita individului în conformitate cu cerinţele, normele, valorile şi modelele comportamentale impuse de o anumită comunitate socială, dar în acelaşi timp este o condiţie indispensabilă a formării, prin individualizare şi autoconştientizare, a unei personalităţi sui generis, înzestrată cu originalitate şi unicitate.
Astfel, socializarea, are două înţelesuri fundamentale (Broom şi Selzniek,) transmiterea culturii şi dezvoltarea personalităţii.
Totuşi, indiferent de perspectiva din care este privită, socializarea, proces fundamental de integrare a individului în viaţa comunităţii sociale şi !sau de modelare a personalităţii, este necondiţionat şi indestructibil legată de dimensiunea bioereditară a devenirii fiinţei umane, şi anume maturizarea biologică. Prin această sintagmă înţelegem totalitatea schimbărilor ce survin la nivelul structurilor anatomice şi neuro-psiho-fiziologice care depind de tendinţa naturală de creştere a organismului
Socializarea nu se poate produce decât în interacţiune directă eu maturizarea biologică, în dependenţă de aceasta. Oricât de bine intenţionaţi ar fi părinţii cu privire la dezvoltarea copilului lor, ei nu îl vor putea stimula să progreseze decât dacă acţiunile lor educative vor fi în concordanţă cu nivelul de dezvoltare psiho-motorie şi neuro-fiziologică a organismului. Sugarul de 3 luni, de exemplu, nu poate fi antrenat să înveţe să meargă, întrucât sistemul său osos şi muscular sunt insuficient dezvoltate. In acest caz, actul de socializare a mersului biped eşuează, întrucât el devansează etapa de dezvoltare biologică. Dacă, dimpotrivă, copilul va fi lăsat să descopere singur mersul biped, el nu numai că va face acest lucru foarte târziu, dar însăşi dezvoltarea sa psiho-motorie se va produce tardiv şi cu mari dificultăţi.
Maturizarea biologică, pe de altă parte, poate fi accelerată prin socializare în măsura în care acţiunea factorilor sociali este realizată în momentele optime ale dezvoltării individului şi în concordanţă cu trebuinţele, capacităţile şi cu posibilităţile sale acţionale. Această influenţă este exercitată iniţial de grupul primar al familiei şi ulterior de numeroşi alţi agenţi socializanţi, instituţionalizaţi sau nu (şcoala, grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă, mass-media etc.).
2.Premise biologice ale socializării
Tendinţele specific umane, indiferent dacă sunt de ordin intelectual sau afectiv, spiritual sau ludic, etic sau estetic, sunt prezente la naştere doar ca simple potenţialităţi. Pentru a se transforma din trăsături virtuale în capacităţi efective, ce pot fi actualizate în atitudinile şi comportamentul unui individ uman concret, nu este suficientă numai maturizarea organică, biologică; în egală măsură este necesară socializarea organismului biologic, adică producerea unor schimbări în structurile personale şi în conduitele individului, ce rezultă din interacţiunea cu altul .
La venirea sa pe lume, fiinţa umană este un homunculus, un simplu organism biologic echipat cu un set de trebuinţe, impulsuri şi anumite ref1exe înnăscute. Dar aceste predispoziţii nu sunt suficiente, prin simpla lor prezenţă, pentru a-i permite individului accesul la comunitatea umană. Umanizarea substratului biologic al omului este numai o precondiţie a dezvoltării sale ca personalitate.
Socializarea este posibilă pentru că omul are virtual înnăscută capacitatea folosirii limbajului. Această predispoziţie însă nu poate deveni operaţională, nu se poate manifesta dacă nu este activată şi stimulată prin interacţiunea socială.
În absenţa relaţiilor interpersonale cu alţi membri ai societăţii, fiinţa umană nu numai că nu poate evolua în limitele normalităţii psihice, dar nici la nivel biologic nu poate supravieţui existenţial şi, cu atât mai puţin, nu se poate dezvolta şi forma ca personalitate umană. Numai în şi prin intermediul interacţiunilor sociale individul se descoperă, îşi construieşte treptat personalitatea şi conştiinţa de sine. Însăşi evoluţia status-quo-lui său cognitiv şi socio-afectiv depinde în mod esenţial de complexitatea, multitudinea şi varietatea raporturilor interpersonale în care este implicat. Fără. afecţiune şi dragoste, fără. atenţie şi îmbrăţişări, noul născut nu are prea multe şanse de supravieţuire şi cu atât mai puţin de evoluţie in direcţia maturităţii. Efectele privaţiunii sociale pot fi uneori fatale şi, în funcţie de durata şi severitatea acesteia, aproape întotdeauna conduc la întârzierea dezvoltării intelectuale şi socio-afective.
Cazurile de copii izolaţi de societate, crescuţi în singurătate în pădure sau cei mai adesea adoptaţi de animale (de obicei lupi sau urşi), probează importanţa extremă pe care convieţuirea socială o are în dezvoltarea individului ca personalitate.
Dintre acestea, cel mai cunoscut şi mai mediatizat este cazul celor două fetiţe, Amala şi Kamala, crescute de o familie de lupi. Când au fost descoperite, în 1920, într-o pădure din india — prima în vârstă de doi ani iar cealaltă de opt-nouă ani — ele nu aveau nici o trăsătură caracteristică naturii umane. Comportamentul şi manifestările le erau identice cu ale lupilor, în preajma cărora crescuseră: mergeau asemeni patrupedelor, folosindu-se de coate şi genunchi, pentru a se deplasa pe distanţe scurte, sui pe palme şi tălpi pentru parcurgerea distanţelor lungi; se hrăneau exclusiv carnivor, din prada adusă de lupi, urlau ca lupii, etc.
După ce au fost descoperite şi preluate de un centru de reeducare, comportamentul lor a rămas mult timp neschimbat. Îşi petreceau ziua la fel ca în jungla tropicală, stând ascunse în zone întunecoase sau umbrite, într-o stare de apatie şi inactivitate. Nu râdeau şi nu plângeau niciodată, astfel de reacţii emoţionale nefiind întâlnite, cu excepţia primatelor, in lumea infraumană.
Sursa: Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu