Multă vreme bătrâneţea a fost considerată o boală şi nu o etapă firească în programul vieţii. Începând cu anul 1988, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a inclus senescenţa între primele cinci probleme prioritare de sănătate ale populaţiei lângă bolile cardiovasculare, cancer, SIDA şi alcoolism.
Bătrâneţea este marcată de intrarea în perioada de pensionare a individului. Momentul în sine aduce o criză identitară puternică, îndeosebi pentru bărbaţi, deoarece femeile îşi păstrează în mare parte orientarea domestică şi familială. criza socială nu este întotdeauna însoţită de o criză individuală, studiile asupra trecerii de la viaţa activă la pensionare arătând printre altele că mortalitatea şi morbiditatea crescută în anii care urmează pensionării reprezintă mai mult un mit, decât o realitate.
Un alt aspect este văduvia. Văduvia este cu precădere considerată ca una din tranziţiile majore ale îmbătrânirii feminine. Centrarea pe universul feminin are o oarecare susţinere în datele demografice.
În procesul de îmbătrânire se modifică atât structurile organice – celule, ţesuturi, organe, sisteme şi aparate – cât şi, ca o consecinţă, funcţiile asigurate de integritatea acestora, care la rândul lor asigură funcţionarea întregului organism. Deci este vârsta când apar cele mai multe probleme de sănătate, probleme care, pentru a putea fi combătute necesită medicamente şi de aici cheltuirea unei sume importante din veniturile persoanelor vârstnice, care şi aşa sunt, în mare parte, insuficiente.
În ţara noastră Asistenţa Socială pentru persoanele vârstnice este reglementată prin Legea nr. 17/2000 şi are în vedere, în primul rând, evaluarea persoanelor vârstnice care necesită sprijin. Serviciile pentru persoanele vârstnice se realizează cu consimţământul acestora şi au în vedere: îngrijirea temporară; îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice; îngrijirea în centre de zi, cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente şi locuinţe sociale, precum şi multe asemenea.
Ansamblul serviciilor sociale pentru persoanele vârstnice sunt relativ puţine, atât ca varietate cât şi ca număr. Aceste servicii sunt promovate de organizaţii neguvernamentale, de biserici/culte religioase – serviciile publice (preponderent rezidenţiale) fiind în general asimilate celor pentru persoane cu handicap.
Dacă în mediul urban există o serie de servicii, datorită dezvoltării ONG-urilor şi a accesului mai facil la surse de finanţare, în mediul rural lipsesc aproape cu desăvârşire. Doar centre rezidenţiale – cămine de bătrâni sau cămine spital – instituţii de talie mare din categoria celor de tip cazon, ascunse în sate rupte de lume, „moştenire” a vechii societăţi.
Analiza problematici protecţiei sociale a vârstnicilor se plasează şi în contextul opţiunii ţării noastre de integrare în Uniunea Europeană.
La această vârstă, suportul este din ce în ce mai necesar cu cât persoana înaintează în vârstă şi este accentuat de factori ca sărăcia, problemele de sănătate etc. Dar există şi persoane independente care depind într-o măsură foarte mică de sprijinul celor din jur.
Pensionarea. Vârstnic activ versus vârstnic inactiv
Sociologii funcţionalişti ce au acordat o mai mare atenţie bătrânilor şi perioadei ultime a vieţii au fost americanii Elaine Cumming şi William Henry (cf. Marina, 2003) care, în 1961, într-o lucrare teoretică ambiţioasă, au propus o viziune asupra bătrâneţii ce a făcut o lungă carieră în sociologia mondială. Sociologii americani au studiat modul cum se îndepărtează vârstnicii de rolurile pe care le au la locul de muncă şi cum se pregătesc pentru detaşarea finală: moartea. Ei au mai sugerat că retragerea graduală a vârstnicilor din rolurile deţinute la locul de muncă şi din relaţiile sociale este „inevitabilă” şi reprezintă un proces natural.
Cumming şi Henry susţin că procesul dezangajării este recompensator şi este un proces universal de retragere a individului din societate. Alţi autori remarcă că o asemenea dezangajare are loc şi pentru a minimiza dezbinarea socială cauzată de moartea persoanei îmbătrânite. Dezangajarea se manifestă, după ei, printr-o diminuare a numărului de roluri sociale jucate de un individ, printr-o scădere a interacţiunilor sociale şi printr-o schimbare a naturii relaţiilor sale sociale care vor fi centrate mai mult pe aspecte afective decât pe solidarităţii funcţionale. În termenii celor doi, procesul va conduce la un nou echilibru la persoanele în vârstă care, spre 80 de ani, vor avea o existenţă aproape în întregime dezangajată. Aceştia îşi reduc la minim legăturile cu viaţa, îşi vor abandona grijile şi responsabilităţile şi-şi vor recentra câmpul preocupărilor către ei înşişi.
Sursa: Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu