http://sergiucalin.hi5.com - Poze cu me' si ingerashu meu
Cea mai romantica melodie....:D
http://picasaweb.google.com/iuliasergiu/MyWebsSiteWelcome?authkey=X8fVMyrriWM#
Mai multe poze cu me si cu ea :*
Infiintarea Echipei Open-Blogs S-a infiintat in Septembrie 2008, un blog liber, fara restrictii, si poti sa contribui si tu un articol mai preferabil care iti place tzie foarte mult. Acest blog nu permite injuraturile, barfa, si alte chestii ce contine jignire. Vrem ca acest blog sa va raspunda la intrebarile Dumneavoastra, in curand mai multe articole din stiinta, economie, administratie, turism si multe articole pentru studenti, si pentru liceeni, multe referate in orice domeniu. Si pentru copii multe articole despre artisti lor preferati din desenele animate si despre multe alte chestii. Cu stima Sergiu si Iulia.
Echipa Open-Blogs.BlogSpot.Com Va multumeste pentru ca ne-ati vizitat!!!
luni, 24 noiembrie 2008
Romantismul in muzica
Romantismul în muzică
Romantismul a luat naştere în Anglia, de unde s-a extins în Germania şi Franţa, apoi în întreaga Europa. Acest curent cultural s-a manifestat şi în muzică, s-a ridicat împotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a raţiunii reci şi a ordinii, propunându-şi să iasa din convenţional şi abstract. Romantismul a susţinut manifestarea fanteziei şi exprimarea sentimentelor, a originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale, promovarea libertăţii de expresie. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului. Caracteristicile generale ale acestui curent sunt intensitatea emoţională a muzicii, libertatea formei muzicale, îmbinarea, deseori, a muzicii cu literatura şi trecerea foarte rapidă dintr-o tonalitate în alta, partitura fiind caracterizată printr-o modulaţie continuă, care simboliza neliniştea autorului. Acesta aduce ideea de exprimare a sentimentelor, în dauna acţiunii propriu-zise. Reprezentarea muzicală este direcţionată mai mult spre cuvânt şi imagine vizuală, fapt care înseamnă începutul epocii de glorie a muzicii cu program, specifica genurilor instrumental şi simfonic. Sfârşitul secolului al XIX-lea este dominat de trăsăturile muzicii wagneriene: cromatizarea excesivă şi melodia infinită. Franz Schubert
(1799 – 1828)
Ultimul dintre marii compozotiri ai clasicismului vienez şi printre primii romantici ai muzicii universale, a beneficiat din plin de atmosfera culturală extrem de fertilă a oraşului în care s-a născut, Viena. La vârsta de 8 ani lua lecţii de pian, vioară şi volă, iar trei ani mai târziu începea cursurile la Şoala anexă a Universităţii şi cânta în coru şi orchestra bisericii. De la vârsta de 12 ani datează primele sale compoziţii. În anul 1814 a scris „Margareta torcând”, actul de naştere a liedului german.
Muzică vocală şi corală:
- peste 600 de lieduri pentru voce şi pian. Renumite sunt ciclurile: „Frumoasa morăriţă” (un adevărat roman epistolar transpus în muzică; fiecare lied reprezintă un moment liric evocând cu gingăşie şi minuţiozitate tablouri din natură, neliniştea, speranţa, dragostea: „Salut matinal”, „Vânătorul”, „Petrecere la moară”); „Călătorie de iarnă” (în care predomină tristeţea unui tânăr părăsit de iubita sa, motiv pentru care alege plecarea într-o călătorie ce pare fără ţintă şi fără speranţă: „Dormi în pace”, „Girueta”, „Lacrimi îngheţate”, „Teiul”, „La pârâu”, „Amintiri”); „Cântecul lebedei”
- coruri: 53 de lieduri pentru 4 voci de bărbaţi, 6 lieduri pentru 3 voci de femei, 30 de lieduri pentru cor mixt
- opere liturgice: „6 motete”, „Messa nr. 2” în Sol major, „Messa nr. 5” în La bemol major, „Recviemul german”, „Cantate”
- opere („Sakuntala”, „Alfonso şi Estrella”, „Fierabras” ), siengspiel-uri („Cavalerul în oglindă”, „Fraţii gemeni”)
Muzică de cameră:
- sonatine şi sonate pentru vioară şi pian, pentru flaut şi pian, pentru violoncel şi pian
- triouri, cvartete, cvinete pentru coarde sau pentru coarde şi pian
Muzică de scenă:
- spectacolul teatral „Harpa fermecată”, muzică penru Rosamunde von Cypern
Muzică instrumentală:
- sonate, fantezii, teme cu varaţiuni, dansuri, impromptuuri pentru pian, „6 dansuri pentru vioară” în Si bemol major
Muzică orchestrală:
- 9 simfonii (cunoscute şi îndrăgite fiind a IV-a, în do minor, „Tragica”, a VIII-a, în si minor, „Neterminata”, a IX-a, în Do major, „Marea Simfonie”)
Întreaga creaţie a lui Schubert este pătrunsă de un profund sentiment al umanului. Nimic din ceea ce este al omului nu îi este străin: dragostea aprinsă şi şoaptele reţinute, năvalnica luptă şi aparenta resemnare, victoria tumultuoasă şi resemnarea disperată. Pe mormântul său de la Viena, situat alături de cel al matelui său înaintaş, Beethoven, poetul austriac Grillparzer a scris acest epitaf: „Muzica închisă aici este o bogată comoară de speranţă şi frumuseţe.”
Robert Schumann
(1810 – 1856)
„Menirea artistului este să răspândească lumină în adâncul sufletului omenesc.” Acesta este crezul unuia dintre cei mai sensibili compozitori. S-a născut la Zwickau, în failia unui librar, traducător şi editor. La vârsta de 9 ani chemarea muzicii pune stăpânire pe sufletul micului Robert. Dar viaţa sa nu va fi deloc uşoară: un accident care îi paralizează degetul IV al mâinii drepte îlarncă într-o puterică depresie. Sensibilitatea sa psihică îl va duce în pragul sinuciderii, iar la vârsta de 40 de ani îl va doborî. A murit la 46 de ani în sanatoriul pentru boli mintale de lângă Bonn. Cea care i-a fost întotdeauna aproape a fost soţia sa, celebra pianistă de atunci Clara Wieck.
Muzică orchestrală şi de cameră:
- 4 simfonii de o impresionantă forţă de sugestie (simfonia I în Si bemol major, a „Primăverii”, simfonia a III-a în Mi bemol major, „Renana”, sunt foarte cunoscute)
- uverturi („Julius Caesar”, „Herman şi Dorothea”)
- concerte: „Concert pentru pian şi orchestră” în la minor op. 54, „Concert pentru vioară şi orchestră” în re minor, „Concert pentru violoncel” în la minor; sonate pentru vioară şi pian; trio-uri pentru pian, vioară şi violoncel; 3 cvartete de coarde, cvintet pentru pian şi cvartet de coarde
Muzică vocală şi corală:
- un număr de 250 lieduri; muzică religioasă (Missa op. 147); oratorii, coruri, muzică de scenă, opera „Genoveva”
Frederic Chopin
(1810 – 1849)
S-a născut în apropirea Varşoviei, în localitatea Zelazowa Wola. La vârsta de 7 ani începe studiul pianului cu profesorul Al. Zywny şi tot de atunci datează şi prima sa compoziţie urmează cursurile Conservatorului din Varşovia, iar la vârsta de 20 de ani este deja un pianist de o excepţională virtuozitate. După înfrângerea Revoluţiei din Polonia (1830 - 1831) se refugează la Paris, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Contactul cu viaţa efervescentă, elevată, a Parisului îî oferă un prilej de a trece peste durerea de a fi departe de ţara sa. Nostalgia şi melancolia devin acum trăsături dominante ale muzicii sale. Printre personalităţile cu care a intrat în contact la Paris se numără compozitorii: Liszt, Berlioz, Bellini, Rossini, Meyerbeer, scriitorii: Balzac, Georges Sand şi pictorul Delacroix. Muzica lui Chopin îmbnă cu genialitate formele muzicale clasice cu fantezia creatoare romantică.
Muzică orchestrală:
- 2 concerte penru pian şi orchestră (mi minor op.11 şi fa minor op. 21); variaţiuni pe aria „La ci derem la mano” (de Mozart) op. 2; „Marea fantezie pe arii poloneze” în La major op. 13, „Marele rondo de concert” în Fa major, „Krakowiak” op. 14, „Andante spianato” şi „Marea poloneză brillantă” op. 22
Muzică pentru pian:
- poloneze ( „Poloneza Militară”, „Ploneza în La bemol major”, „Eroica” op. 53, „Poloneza – fantezie” în La bemol major op. 61)
- mazurci (5 mazurci în Si bemol major, la minor, fa minor, La bemol major şi Do major op. 7, 3 mazurci în Si major, fa minor şi do diez minor op. 63 sunt doar câteva exemple demne de audiat)
- valsuri („Marele Vals” în Mi bemol major op. 12, 2 valsuri în fa minor, „Adio”, în si minor op. 69)
- sonate („Sonata cu marş funebru” în si bemol minor op. 35, „Sonata în si minor” op. 58)
- studii (12 mari studii, nr. 2, „Tristeţea” nr. 12, „Revoluţionarul” op. 10)
- scherzo-uri („Scherzo nr. 1 în si minor” op.20, „Scherzo în Mi major” op. 54)
- balade („Balada în Fa major” op. 38, „Balada în fa minor” op. 52)
- preludii (24 preludii, nr. 15, „Gustul apei” op. 28, „Preludiu în do diez minor” op 45)
- nocturne (2 nocturne în sol minor şi Sol major op. 37, 2 nocturne în Si major şi Mi major op. 62
- impromptu-uri („Impromptu în La bemol major” op. 29, „Impomptu în Fa diez major” op. 36)
- fantezii („Fantezia în fa minor” op 49)
- rondo-uri („Rondo în Re bemol major” op. 16)
- variaţiuni („Varaţiuni în Mi major pe o arie germană”)
- piese diverse („Bolero în Do major” op. 19, „Allegro de concert” în la bemol op. 46)
Felix Mendelssohn – Bartholdy
(1890 – 1847)
„Dacă am compus o piesă aşa cum mi-a izvorit din inimă, atunci mi-am îndeplinit datoria.” Sincritatea artistică este masajul acestui crez şi cheia de boltă a întregii creaţii a unui compozitor care, în doar 38 de ani de viaţă, a reuşit să lase o amprentă inconfundabilă asupra muzicii, marcată de o rară nobleţe, lirism duios, înclinaţie spre fantastic şi basm, sensibilitate specifică romantismului, ehilibru între conţinut şi formă, marcă a clasicismului. S-a născut la Hamburg, într-o familie de intelectuali. La Berlin studiază pianul, vioara şi elementele de teorie muzicală. La vârsta de 20 ani, Felix Mendelssohn este un compozitor matur, un dirijor şi un pianist cu o bogată activitate. Din cercul său de prieteni făceau parte oameni de o aleasă ţinută culturală: Carl Maria von Weber, Niccolo Paganini, Charles Gounod, scritorii Heinrich Heine, Johann Wolfgang Goethe, filozoful Friedrich Hegel. Călătoriile în Italia, Franţa, Anglia constituie un prilej de contact cu mediile culturale din aceste ţări, dar şi unul de promovare a propriilor creaţii.
Muzică orchestrală:
- 5 simfonii (nr. 3 în la minor, „Scoţiana”, nr. 4 în La major, „Italiana”, nr. 5 în re minor, „Reforma”)
- uverturi („Visul unei nopţi de vară”, „Hebridele”, „Ruy Blas”
- lucrări pentru pian şi orchestră („Concert pentru pian şi orchestră de coarde” în la minor, „Capriciu brillant” în si minor, „Concertul nr. 1” în sol minor şi „Concertul nr. 2” în Mi bemol major)
- lucrări pentru vioară şi orchestră (Concert pentru vioară şi orchestră de coade” în re minor, „Concertul pentru vioară şi orchestră” în mi minor op. 64)
- diverse („Marş” în Re major op. 108)
Muzică instrumentală:
- pentru pian: sonate, capricii, studii, fantezii, rondo-uri, preludii, fugi, variaţiuni
- pentru orgă: preludii, sonate, fugi
- sonate pentru pian şi violoncel
- triouri pentru pian, vioară şi violoncel („Sextour cu pian” în Re major op. 110, „Octuor” în Mi bemol major op. 20)
Muzică vocală şi corală:
- pentru voce şi orgă (3 Motete pentru cor de femei)
- pentru voce şi pian (lieduri)
- pentru cor a capella (aprox. 50 lucrări scrise în perioada 1834 – 1842)
- cor şi orchestră („Psalmul 115 pentru solist şi cor” op. 31, „Psalmul 114 pentru cor pe 8 voci şi orchestră” op. 51, oratoriie „Paulus”, „Elias”, „Christos” op. 36, 70, 97, cantate)
Muzică de scenă şi operă:
- „Antigona”, muzică e scenă op. 55
- „Visul unei nopţi de vară” op. 61
- „Athalia” op. 72
- „Oedipe la Colona” op. 93
- opera „Nunta lui Camacho” op. 10
- „Lorelei” op. 98
Edward Grieg
(1843 – 1907)
Cel mai popular compozitor scandinav s-a născut în localitatea Bergen, vestul Norvegiei. La vârsta de 15 ani a început cursurile Conservatorului din Leipzig, Germania. Din această perioadă datează primele sale lucrări: „4 piese pentru pian” op. 1, „4 cântece pentru pian” op. 2, un cvartet de coarde, o fugă, dedicată compozitorlui Niels Gade.
Activitatea sa socială şi culturală a fost prodigioasă, de-a lungul celor 64 de ani de viaţă: înfinţează Societatea Muzicală din Oslo, capitala Norvegiei; întreprinde numeroase călăorii de concerte în mari oraşe europene: Leipzig, Copenhaga, Londra, Viena, Budapesta, Paris, Varşovia, Amsterdam. Pentru activitatea sa neobosită în sprijinul culturii europene, a fost numit membru al Academiei franceze, Doctor Honoris Causa al Universităţiilor din Copenhaga şi Oxford.
În creaţia sa a abordat aproape toate genurile muzicale.
A scris 129 lieduri, 21 de coruri şi două piese vocale cu acompaniament orchestral. Din creaţia pentru pian amintim: „Şase imagini poetice” op. 3, „Sonata pentru pian” op. 7, „Piese lirice”, „Dansuri şi cântece norvegiene” op. 17, „Scene din viaţa populară” op. 19, „Balada în sol minor” op. 24, tumultuosul şi poeticul „Concert pentru pian şi orchestră” în la minor op. 16, la care se adaugă binecunoscutele suite pentru orchstră „Peer Gynt”.
Hector Berlioz
(1803 – 1869)
Marele compozitor francez s-a născut în localitatea La Cote – Saint – Andre (Isere). În anul 1821, împotriva voinţei familiei, care nu dorea pentru el o carieră muzicală, începe să studieze muzica şi face primele încercări de compoziţie. După o perioadă de studii muzicale la Roma, se întoarce în capitala Franţei. În 1830 scrie „Simfonia Fantastică”, inspirat fiind de dragostea pentru tragediana irlandeză Harriett Smithson. Crezul său prinsese viaţă: „Dragostea şi muzica sunt cele două aripi ale sufletului.” Compune, scrie cronici muzicale, întreprinde turnee europene: 1842 – 1843 Belgia şi Germania; 1845 – 1846 Praga, Viena, Budapesta; 1847 Sankt Petersburg şi Moscova. În inervalul 1847 – 1848 dizijează la Londra. În anul 1850 înfinţează Societatea Filarmonică Franceză. Moartea soţiei sale, în 1854, eşecul cu opera „Troienii” la Opera din Paris, îi şubrezesc din ce în ce mai mult sănătatea. În 1869 moare în urma unui atac de apoplexie.
Muzică orchestrală:
- simfonii („Simfonia Fantastică”, „Simfonia Harold în Italia”, simfonia dramatică „Romeo şi Julieta”, simfonia funebră şi triumfală)
- uverturi („Regele Lear”, „Carnavalul roman”, „Benvenuto Cellini”)
- romanţă pentru vioară şi orchestră
- aranjamentul orchestral pentru „Invitaţie la vals” de Carl Maria von Weber
Muzică vocală şi corală:
- nouă melodii pentru una şi două voci, cor şi pian
- cantata „Opt scene din Faust”
- lagenda dramatică „Dramaţiunea lui Faust” pentru solist, cor şi orchestră
- oratoriul „Copilăria lui Christos”
- cantata „Moartea Cleopatrei”
- cantata „Sardanapal”
- operă: „Benvenuto Cellini” (operă în două acte), „Troieniii” (operă în două părţi, pe un subiect din „Eneida”), „Beatrice şi Benedict” (operă comică în două acte).
Piotr Ilici Ceaikovski
(1840 – 1993)
Marele gânditor al muzicii, a inovat continuu forma muzicală, urmărind un plan muzical dramatic ce influenţează structura simfonică. Este unul dintre cei mai apreciaţi compozitori ruşi ai Romantismului.
A studiat la Conservatorul din Sankt Petersburg cu eminentul muzician Anton Rubinstein. Absolvă conservatorul, obţinând medalia de merit şi este angajat ca profesor la conservatorul din Moscova. Prima sa operă „Fierarul Vakula” (după Gogol), cunoscută mai târziu sub titlul „Pantofiorii ţarinei”, a obţinut Premiul I la Concursul de Operă. Lucrările care îi aduc gloria în timpul vieţii sunt „Simfonia a IV-a” şi opera „Evgheni Oneghin”, cântete la Praga, Varşovia, Berlin, Paris, Geneva, Londra şi chiar America. De asemenea renumite sunt baletele: „Lacul lebedelor”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Spărgătorul de nuci”, operele „Mazeppa” şi „Dama de pică”.
Pe lângă cele 6 simfonii, a mai compus 3 concerte pentru pian şi orchestră, un concert pentru vioară şi orchestră, simfonia programatică „Manfred”, uverturile fantezii: „Romeo şi Julieta”, „Furtuna”, „Francesca de Rimini”. Este demn de reţinut următorul gând al marelui compozitor, o adevărată mărturisire de credinţă: „Simfonia este cea mai lirică dintre toate formele muzicale, este capabilă să exprime toată plenitudinea, tot ceea ce nu se poate exprima prin cuvinte”.
Johannes Brahms
(1833 – 1897)
Brahms şi-a început ucenicia muzicală în casa părintească. Copil fiind a început să dea lecţii de muzică, ajutându-şi astfel familia şi împlinindu-şi cunoştinţele ca autodidact. La 20 de ani întreprinde un turneu de concerte în centre culturale germane, unde are prilejul să fie ascultat de Liszt (la Weimar), de violonistul Joseph Joachim (la Hanovra) şi de Schumann (la Dusseldorf), cu aceştia din urmă legând o prietenie de nezdruncinat. În cea de a doua parte a vieţii întreărinde numeroase turnee în Austria, Germania, Italia, Elveţia, Transilvania.
Creaţia camerală:
- vocală: lieduri (ciclurile „Romanţele Magelonei” op. 33 şi 4 cântece grave op. 121), duete vocale („Drumul Dragostei”, duet pentru soprană şi contraltă, cu acompaniament de pian), cvartete vocale
- instrumentală: sonate, scherzouri, trio-uri, cvartete, miniaturi (balade, capricii, intermezi, rapsodii), cvintete, „Sexete pentru instrumente şi coarde
Creaţia orchestrală:
- 4 simfonii
- două concerte pentru pian
- un concert pentru vioară
- un dublu concert pentru vioară, violoncel, şi orchestră
- două serenade pentru orchestră
- două uverturi
- „Vraţiuni pentru orchestră” pe o temă de Haydn
Creaţia corală şi vocal – simfonică:
- „Recviemul german”
- Lucrări pentru cor de femei (12 cântece şi romanţe pentru cor de femei a capella op. 44, 4 cântece pentru cor de femei, doi corni şi harpă op. 17), motete (2 Motete pentru cor mixt a capella op. 74)
Franz Liszt
(1811 – 1886)
Marele compozitor s-a năsut în localitatea Dobojan, într-o familie în care muzica era iubită şi cultivată. Tatăl lui Liszt cânta la mai multe instrumente şi fusese contrabasist în orchestra lui Joseph Haydn la Eiseinstadt. Franz Liszt îşi desăvârşeşte pregătirea muzicală la Viena (studează pianul cu Karl Czerny şi armonia cu Antonio Salieri). Cu un spirit autodidact ieşit din comun, nu a pregetat săse ocupe de desăvârşirea studiilor sale, în ciuda faptului că nu fusese admis la Conservatorul din Paris (regulamentul interzicea înscrierea stdenţilor străini). Susţine concerte încununate de succes la Paris şi la Londra. Cercul său de prieteni îl ţinea în permanenţă la curent cu ultimele evoluţii culturale europene: Victor Hugo, Alfred Musset, Alexandre Dumas, Heinrich Heine, Georges Sand (scriitori), Hector Berlioz, Frederic Chopin, Richard Wagner, Niccolo Paganini (compozitori), Eugene Delacroix (pictor). Călătoreşte în întreaga Europă, în centre culturale de prestigiu. După un turneu în Italia scrie ciclurile de lucrări pentru pian „Albumul unui călător” şi „Ani de pelerinaj”. Contribuie la înfiinţarea Conservatorului din Budapesta, este numit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Konigsberg, iar în 1869 preşedinte al Academiei Naţionale de Muzică din Budapesta. Creaţia sa este impresionantă prin consistenţa, diversitatea şi valenţele multiple ale mesajului.
Muzică orchestrală şi de cameră:
- poeme simfonice
- simfonii („Faust”, „Danete”)
- rapsodii
- lucrări pentru pian şi orchestră („Marea fantezie simfonică” pe o temă de Berlioz, două concerte petru pian şi orchestră, „Fantezie” pe teme din Ruinele Atenei, de Beethoven, „Fantezie” pe arii populae ungureşti)
- muzică de cameră („Sonata pentru pian şi vioară” după o mazurcă de Chopin, „Marele duo concertant pentru vioară şi pian – La mormântul lui Richard Wagner”, cvartet de coarde şi harpă)
Muzică instrumentală:
- pentru pian (studii şi exeriţii, ciclurile de piese „Albumul unui călător”, „Ani de pelerinaj”, scherzo-uri, valsuri, galopuri, poloneze, piese de pian, bazate pe teme naţionale naţionale cehe, engleze, ungare, germane, italiene, ruse, spaniole, transcripţii pentru pian a unor lucrări de Bach, Beethoven, Bellini, Chopin, Glinka, Gounod), pentru pian la patru mâini, pentru două piane, pentru orgă
Muzică vocală şi corală:
- muzică pentru voce şi pian („Bătrânul vagabon”, „Trei sonete de Petrarca”)
- muzică pentru voce şi orchestră (3 lieduri după Wilhelm Tell de Schiller, Loreley)
- muzică religioasă („Legenda Sfintei Elisabeta a Ungariei”, oratoriu pentru solişti , cor şi orchestră, „Recviem”, „Missa încoronării”, „Psalmul XXIII” pentru tenor, harpă, orgă, cor de bărbaţi, „Tatăl nostru” pentru cor mixt şi orgă)
- muzică profană („Cantata de sărbătoare” pentru inaugurarea statuii lui Beethoven de la Bonn, „Cantata pentru Centenarul Beethoven – 1870, Ungaria, cantata pentru bariton, cor mixt şi pian)
Bedrich Smetana
(1824 – 1884)
Fondatorul şcolii muzicale cehe a avut, de-a lungul întregii sale vieţi, o permanentă preocupare pentru aducerea muzicii din ţara sa în circuitul universal de valori culturale. A desfăşurat o intensă activitate de compozitor, pianist, dirijor, pedagog, critic muzical. Se implică în deersurile de fondare a Teatrului Naţional din Praga, devine dirijor al orchestrei şi încearcă să susţină şi să promoveze creaţia autohtonă.
Dintre compoziţiile sale, enumerăm: „Brandenburgii în Boemia” (prima operă patriotică naţională a Cehiei), „Libuse” (imn de glorificare a naţiunii), „Două văduve” (comedie muzicală), „Sărutul” (operă populară), „Secretul” (operă comică), ciclul de poeme sinfonce „Patria mea”.
Gioacchino Rossini
(1792 – 1868)
Prima sa operă o scrie în anul 1808: melodrama „Demetrio e Polibio”, pe care Teatrul Valle din Roma o va reprezeta în primă audiţie la 18 mai 1812. În 1810 se joacă pe scena teatrului San Mose din Veneţia, farsa lirică într-un act „Poliţa căsătoriei” (pe care a compus-o în opt zile). Stilul lui Rossini începe să se prefigureze: un limbaj muzical ce înlănţuie orchestra cu vocile interpreţilor într-o vervă pe cât de curgătoare, pe atât de convingătoare.
„Din ceea ce a avut de spus acest compozitor în artă, mai dăinuie o mare parte din gândirea sa, mai întâi din cea dedicată scenei, apoi – după despărţirea de ea – di cea închinată cultului liturgic. O muzică sinceră, spumegând de melodii cuceritoare şi trepidaţie ritmică, de o clartate şi expresivitate. Şi dacă a rămas nemuritor doar prin câteva din creaţiile sale, nu e mai puţin adevărat că harul şi spontaneitatea actului său creator răzbat din fiecare paginăpe care a compus-o, migala meşteşugului supunându-se permanent sincerităţii exprimării sale.” (Ioana Ştrefănescu, „O istorie a muzicii universale”, vol. IV, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, pag. 49)
Din cele peste 34 de opere, amintim: „Italianca în Alger”, „Coţofana hoaţă”, „Semiramida”, „Bărbierul din Sevilla”, „Scara de mătase”, „Cenuşăreasa”, „Wilhelm Tell”. A scris, de asemenea, cantate, oratorii, misse şi un impresionant „Stabat Mater” (1832), pentru solişti, cor şi orchestră.
Giuseppe Verdi
(1813 – 1901)
S-a născut într-un cătun în Italia nordică – Roncole – ce aparţinea comunei Busseto din ducatul Parma. Copilăria şi adoleşcenţa i-au fost marcate de eforturile pe care le făcea împreună cu familia pentru a depăşi sărăcia şi grijile de zi cu zi.
Prima sa operă (la 26 de ani), „Oberto, conte di San Bonifacio”, a fost reprezentată în prima audiţie la Scala, în noiembrie 1839, cu un succes de public şi presă deplin. „Nabuccodonosor” (1841) este prima operă care a dat faimă şi nemurire marelui Verdi. Dramatismul eroic al muzicii sale a ridicat publicul în picioare, act de act, la premiera de la Scala din 1842.
Dintre următoarele opere verdiene, demne de menţionat sunt: „Lombarzii în prima cruciadă”, „Ernani”, „Cei doi Foscari”, „Ioan d’Arc”, „Alzira”, „Attila”, „Macbeth” (1847), „Hoţii”, „Corsarul”, „Bătălia de la Legnano”, „Luise Miller” (inspirată de piesa lui Schiller, „Intrigă şi iubire”), „Rigoletto” (1851), „Trubadurul”, „Traviata” (1853), „Vecerniile siciliene”, „Simon Boccanegra”, „Puterea destinului”, „Don Carlos”, „Aida” (1872), „Othello” (1887), „Falstaff” (1893).
„Sinteză între maxima simplitate, imagine complexă obţinută prin câteva trăsături de cântec, sugestie a muzicii ca ecou al celor mai profunde afecte, iată explicaţia nestinsei frumuseţi a geniului verdian. Ascultând, reascultând muzica sa, devenită, nu se ştie când, o muzică a noastră, înţelegem de ce spusese odată, într-o scrisoare adresată Operei din Paris, cu o mândrie şi o modestie demne de dimensiunile personalităţii sale: Eu cred în inspiraţie; eu vreau să trezesc entuziasmul pentru sentimentul autentic.” (Grigore Constantinescu, „Cântecul lui Orfeu”, Editura Eminescu, 1979, pag. 148)
Richard Wagner
(1813 – 1883)
Richard Wagner s-a născut la Leipzig, în ziua de 22 martie a anului 1813. până la vârsta de 20 de ani, chiar dacă ia lecţii de muzică şi citeşte partituri, el face cu toată seriozitatea studii de filosofie la Dresda şi Leipzig. Până la prima sa mare operă („Olandezul zburător”), viaţa lui Wagner este marcată de nesfârşite datorii, multe eşecuri, lipsuri. După căsătoria sa cu Mina Platner, îşi împarte viaţa între Leipzig, Konigsberg şi Riga. Pentru a câştiga bani scrie, pe lângă muzică şi lucrări teoretice. În 1848 se implică în evenimentele prilejuite de Revoluţia din Dresda. Pentru a nu fi arestat fuge la Weimar. Liszt îl adăposteşte un timp, după care este nevoit să se autoexileze în Elveţia. În august 1870 se căsătoreşte cu Cosima Liszt, după divorţul din 1861 de Mina, urmând şi o perioadă de aproape 7 ani de dragoste puternică între el şi Cosima. Perioada elveţiană este extrem de prolifică pentru compozitor. În 1872, cu sprijinul permanent al reglui Ludovic al II-lea al Bavariei, începe construcţia teatrului de la Bayreuth, de atunci şi până azi, templu al muzicii wagneriene. Cel mai mare reformator al operei, din toate timpurile, s-a stins din viaţă la vârsta de 70 de ani, la Veneţia.
Cronologia operelor:
„Rienzi” – 1842
„Olandezul zburător” (sau „Vasul fantomă”) – 1843
„Tannhauser” (titlul complet este „Tannhauser şi întrecerea cântăreţilor la Wartburg) – 1845
„Lehebgrin” – 1850
Tetralogia „Inelul Nibelungilor”:
„Aurul Rinului” – 1854
„Walkiria” – 1856
„Siegfried” – 1857
„Amurgul zeilor” – 1874
„Tristan şi Isolda” – 1859
„Maeştri cântăreţi din Nurnberg” – 1867
„Parsifal” – 1882
Sursa: Open-Blogs
Romantismul a luat naştere în Anglia, de unde s-a extins în Germania şi Franţa, apoi în întreaga Europa. Acest curent cultural s-a manifestat şi în muzică, s-a ridicat împotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a raţiunii reci şi a ordinii, propunându-şi să iasa din convenţional şi abstract. Romantismul a susţinut manifestarea fanteziei şi exprimarea sentimentelor, a originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale, promovarea libertăţii de expresie. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului. Caracteristicile generale ale acestui curent sunt intensitatea emoţională a muzicii, libertatea formei muzicale, îmbinarea, deseori, a muzicii cu literatura şi trecerea foarte rapidă dintr-o tonalitate în alta, partitura fiind caracterizată printr-o modulaţie continuă, care simboliza neliniştea autorului. Acesta aduce ideea de exprimare a sentimentelor, în dauna acţiunii propriu-zise. Reprezentarea muzicală este direcţionată mai mult spre cuvânt şi imagine vizuală, fapt care înseamnă începutul epocii de glorie a muzicii cu program, specifica genurilor instrumental şi simfonic. Sfârşitul secolului al XIX-lea este dominat de trăsăturile muzicii wagneriene: cromatizarea excesivă şi melodia infinită. Franz Schubert
(1799 – 1828)
Ultimul dintre marii compozotiri ai clasicismului vienez şi printre primii romantici ai muzicii universale, a beneficiat din plin de atmosfera culturală extrem de fertilă a oraşului în care s-a născut, Viena. La vârsta de 8 ani lua lecţii de pian, vioară şi volă, iar trei ani mai târziu începea cursurile la Şoala anexă a Universităţii şi cânta în coru şi orchestra bisericii. De la vârsta de 12 ani datează primele sale compoziţii. În anul 1814 a scris „Margareta torcând”, actul de naştere a liedului german.
Muzică vocală şi corală:
- peste 600 de lieduri pentru voce şi pian. Renumite sunt ciclurile: „Frumoasa morăriţă” (un adevărat roman epistolar transpus în muzică; fiecare lied reprezintă un moment liric evocând cu gingăşie şi minuţiozitate tablouri din natură, neliniştea, speranţa, dragostea: „Salut matinal”, „Vânătorul”, „Petrecere la moară”); „Călătorie de iarnă” (în care predomină tristeţea unui tânăr părăsit de iubita sa, motiv pentru care alege plecarea într-o călătorie ce pare fără ţintă şi fără speranţă: „Dormi în pace”, „Girueta”, „Lacrimi îngheţate”, „Teiul”, „La pârâu”, „Amintiri”); „Cântecul lebedei”
- coruri: 53 de lieduri pentru 4 voci de bărbaţi, 6 lieduri pentru 3 voci de femei, 30 de lieduri pentru cor mixt
- opere liturgice: „6 motete”, „Messa nr. 2” în Sol major, „Messa nr. 5” în La bemol major, „Recviemul german”, „Cantate”
- opere („Sakuntala”, „Alfonso şi Estrella”, „Fierabras” ), siengspiel-uri („Cavalerul în oglindă”, „Fraţii gemeni”)
Muzică de cameră:
- sonatine şi sonate pentru vioară şi pian, pentru flaut şi pian, pentru violoncel şi pian
- triouri, cvartete, cvinete pentru coarde sau pentru coarde şi pian
Muzică de scenă:
- spectacolul teatral „Harpa fermecată”, muzică penru Rosamunde von Cypern
Muzică instrumentală:
- sonate, fantezii, teme cu varaţiuni, dansuri, impromptuuri pentru pian, „6 dansuri pentru vioară” în Si bemol major
Muzică orchestrală:
- 9 simfonii (cunoscute şi îndrăgite fiind a IV-a, în do minor, „Tragica”, a VIII-a, în si minor, „Neterminata”, a IX-a, în Do major, „Marea Simfonie”)
Întreaga creaţie a lui Schubert este pătrunsă de un profund sentiment al umanului. Nimic din ceea ce este al omului nu îi este străin: dragostea aprinsă şi şoaptele reţinute, năvalnica luptă şi aparenta resemnare, victoria tumultuoasă şi resemnarea disperată. Pe mormântul său de la Viena, situat alături de cel al matelui său înaintaş, Beethoven, poetul austriac Grillparzer a scris acest epitaf: „Muzica închisă aici este o bogată comoară de speranţă şi frumuseţe.”
Robert Schumann
(1810 – 1856)
„Menirea artistului este să răspândească lumină în adâncul sufletului omenesc.” Acesta este crezul unuia dintre cei mai sensibili compozitori. S-a născut la Zwickau, în failia unui librar, traducător şi editor. La vârsta de 9 ani chemarea muzicii pune stăpânire pe sufletul micului Robert. Dar viaţa sa nu va fi deloc uşoară: un accident care îi paralizează degetul IV al mâinii drepte îlarncă într-o puterică depresie. Sensibilitatea sa psihică îl va duce în pragul sinuciderii, iar la vârsta de 40 de ani îl va doborî. A murit la 46 de ani în sanatoriul pentru boli mintale de lângă Bonn. Cea care i-a fost întotdeauna aproape a fost soţia sa, celebra pianistă de atunci Clara Wieck.
Muzică orchestrală şi de cameră:
- 4 simfonii de o impresionantă forţă de sugestie (simfonia I în Si bemol major, a „Primăverii”, simfonia a III-a în Mi bemol major, „Renana”, sunt foarte cunoscute)
- uverturi („Julius Caesar”, „Herman şi Dorothea”)
- concerte: „Concert pentru pian şi orchestră” în la minor op. 54, „Concert pentru vioară şi orchestră” în re minor, „Concert pentru violoncel” în la minor; sonate pentru vioară şi pian; trio-uri pentru pian, vioară şi violoncel; 3 cvartete de coarde, cvintet pentru pian şi cvartet de coarde
Muzică vocală şi corală:
- un număr de 250 lieduri; muzică religioasă (Missa op. 147); oratorii, coruri, muzică de scenă, opera „Genoveva”
Frederic Chopin
(1810 – 1849)
S-a născut în apropirea Varşoviei, în localitatea Zelazowa Wola. La vârsta de 7 ani începe studiul pianului cu profesorul Al. Zywny şi tot de atunci datează şi prima sa compoziţie urmează cursurile Conservatorului din Varşovia, iar la vârsta de 20 de ani este deja un pianist de o excepţională virtuozitate. După înfrângerea Revoluţiei din Polonia (1830 - 1831) se refugează la Paris, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Contactul cu viaţa efervescentă, elevată, a Parisului îî oferă un prilej de a trece peste durerea de a fi departe de ţara sa. Nostalgia şi melancolia devin acum trăsături dominante ale muzicii sale. Printre personalităţile cu care a intrat în contact la Paris se numără compozitorii: Liszt, Berlioz, Bellini, Rossini, Meyerbeer, scriitorii: Balzac, Georges Sand şi pictorul Delacroix. Muzica lui Chopin îmbnă cu genialitate formele muzicale clasice cu fantezia creatoare romantică.
Muzică orchestrală:
- 2 concerte penru pian şi orchestră (mi minor op.11 şi fa minor op. 21); variaţiuni pe aria „La ci derem la mano” (de Mozart) op. 2; „Marea fantezie pe arii poloneze” în La major op. 13, „Marele rondo de concert” în Fa major, „Krakowiak” op. 14, „Andante spianato” şi „Marea poloneză brillantă” op. 22
Muzică pentru pian:
- poloneze ( „Poloneza Militară”, „Ploneza în La bemol major”, „Eroica” op. 53, „Poloneza – fantezie” în La bemol major op. 61)
- mazurci (5 mazurci în Si bemol major, la minor, fa minor, La bemol major şi Do major op. 7, 3 mazurci în Si major, fa minor şi do diez minor op. 63 sunt doar câteva exemple demne de audiat)
- valsuri („Marele Vals” în Mi bemol major op. 12, 2 valsuri în fa minor, „Adio”, în si minor op. 69)
- sonate („Sonata cu marş funebru” în si bemol minor op. 35, „Sonata în si minor” op. 58)
- studii (12 mari studii, nr. 2, „Tristeţea” nr. 12, „Revoluţionarul” op. 10)
- scherzo-uri („Scherzo nr. 1 în si minor” op.20, „Scherzo în Mi major” op. 54)
- balade („Balada în Fa major” op. 38, „Balada în fa minor” op. 52)
- preludii (24 preludii, nr. 15, „Gustul apei” op. 28, „Preludiu în do diez minor” op 45)
- nocturne (2 nocturne în sol minor şi Sol major op. 37, 2 nocturne în Si major şi Mi major op. 62
- impromptu-uri („Impromptu în La bemol major” op. 29, „Impomptu în Fa diez major” op. 36)
- fantezii („Fantezia în fa minor” op 49)
- rondo-uri („Rondo în Re bemol major” op. 16)
- variaţiuni („Varaţiuni în Mi major pe o arie germană”)
- piese diverse („Bolero în Do major” op. 19, „Allegro de concert” în la bemol op. 46)
Felix Mendelssohn – Bartholdy
(1890 – 1847)
„Dacă am compus o piesă aşa cum mi-a izvorit din inimă, atunci mi-am îndeplinit datoria.” Sincritatea artistică este masajul acestui crez şi cheia de boltă a întregii creaţii a unui compozitor care, în doar 38 de ani de viaţă, a reuşit să lase o amprentă inconfundabilă asupra muzicii, marcată de o rară nobleţe, lirism duios, înclinaţie spre fantastic şi basm, sensibilitate specifică romantismului, ehilibru între conţinut şi formă, marcă a clasicismului. S-a născut la Hamburg, într-o familie de intelectuali. La Berlin studiază pianul, vioara şi elementele de teorie muzicală. La vârsta de 20 ani, Felix Mendelssohn este un compozitor matur, un dirijor şi un pianist cu o bogată activitate. Din cercul său de prieteni făceau parte oameni de o aleasă ţinută culturală: Carl Maria von Weber, Niccolo Paganini, Charles Gounod, scritorii Heinrich Heine, Johann Wolfgang Goethe, filozoful Friedrich Hegel. Călătoriile în Italia, Franţa, Anglia constituie un prilej de contact cu mediile culturale din aceste ţări, dar şi unul de promovare a propriilor creaţii.
Muzică orchestrală:
- 5 simfonii (nr. 3 în la minor, „Scoţiana”, nr. 4 în La major, „Italiana”, nr. 5 în re minor, „Reforma”)
- uverturi („Visul unei nopţi de vară”, „Hebridele”, „Ruy Blas”
- lucrări pentru pian şi orchestră („Concert pentru pian şi orchestră de coarde” în la minor, „Capriciu brillant” în si minor, „Concertul nr. 1” în sol minor şi „Concertul nr. 2” în Mi bemol major)
- lucrări pentru vioară şi orchestră (Concert pentru vioară şi orchestră de coade” în re minor, „Concertul pentru vioară şi orchestră” în mi minor op. 64)
- diverse („Marş” în Re major op. 108)
Muzică instrumentală:
- pentru pian: sonate, capricii, studii, fantezii, rondo-uri, preludii, fugi, variaţiuni
- pentru orgă: preludii, sonate, fugi
- sonate pentru pian şi violoncel
- triouri pentru pian, vioară şi violoncel („Sextour cu pian” în Re major op. 110, „Octuor” în Mi bemol major op. 20)
Muzică vocală şi corală:
- pentru voce şi orgă (3 Motete pentru cor de femei)
- pentru voce şi pian (lieduri)
- pentru cor a capella (aprox. 50 lucrări scrise în perioada 1834 – 1842)
- cor şi orchestră („Psalmul 115 pentru solist şi cor” op. 31, „Psalmul 114 pentru cor pe 8 voci şi orchestră” op. 51, oratoriie „Paulus”, „Elias”, „Christos” op. 36, 70, 97, cantate)
Muzică de scenă şi operă:
- „Antigona”, muzică e scenă op. 55
- „Visul unei nopţi de vară” op. 61
- „Athalia” op. 72
- „Oedipe la Colona” op. 93
- opera „Nunta lui Camacho” op. 10
- „Lorelei” op. 98
Edward Grieg
(1843 – 1907)
Cel mai popular compozitor scandinav s-a născut în localitatea Bergen, vestul Norvegiei. La vârsta de 15 ani a început cursurile Conservatorului din Leipzig, Germania. Din această perioadă datează primele sale lucrări: „4 piese pentru pian” op. 1, „4 cântece pentru pian” op. 2, un cvartet de coarde, o fugă, dedicată compozitorlui Niels Gade.
Activitatea sa socială şi culturală a fost prodigioasă, de-a lungul celor 64 de ani de viaţă: înfinţează Societatea Muzicală din Oslo, capitala Norvegiei; întreprinde numeroase călăorii de concerte în mari oraşe europene: Leipzig, Copenhaga, Londra, Viena, Budapesta, Paris, Varşovia, Amsterdam. Pentru activitatea sa neobosită în sprijinul culturii europene, a fost numit membru al Academiei franceze, Doctor Honoris Causa al Universităţiilor din Copenhaga şi Oxford.
În creaţia sa a abordat aproape toate genurile muzicale.
A scris 129 lieduri, 21 de coruri şi două piese vocale cu acompaniament orchestral. Din creaţia pentru pian amintim: „Şase imagini poetice” op. 3, „Sonata pentru pian” op. 7, „Piese lirice”, „Dansuri şi cântece norvegiene” op. 17, „Scene din viaţa populară” op. 19, „Balada în sol minor” op. 24, tumultuosul şi poeticul „Concert pentru pian şi orchestră” în la minor op. 16, la care se adaugă binecunoscutele suite pentru orchstră „Peer Gynt”.
Hector Berlioz
(1803 – 1869)
Marele compozitor francez s-a născut în localitatea La Cote – Saint – Andre (Isere). În anul 1821, împotriva voinţei familiei, care nu dorea pentru el o carieră muzicală, începe să studieze muzica şi face primele încercări de compoziţie. După o perioadă de studii muzicale la Roma, se întoarce în capitala Franţei. În 1830 scrie „Simfonia Fantastică”, inspirat fiind de dragostea pentru tragediana irlandeză Harriett Smithson. Crezul său prinsese viaţă: „Dragostea şi muzica sunt cele două aripi ale sufletului.” Compune, scrie cronici muzicale, întreprinde turnee europene: 1842 – 1843 Belgia şi Germania; 1845 – 1846 Praga, Viena, Budapesta; 1847 Sankt Petersburg şi Moscova. În inervalul 1847 – 1848 dizijează la Londra. În anul 1850 înfinţează Societatea Filarmonică Franceză. Moartea soţiei sale, în 1854, eşecul cu opera „Troienii” la Opera din Paris, îi şubrezesc din ce în ce mai mult sănătatea. În 1869 moare în urma unui atac de apoplexie.
Muzică orchestrală:
- simfonii („Simfonia Fantastică”, „Simfonia Harold în Italia”, simfonia dramatică „Romeo şi Julieta”, simfonia funebră şi triumfală)
- uverturi („Regele Lear”, „Carnavalul roman”, „Benvenuto Cellini”)
- romanţă pentru vioară şi orchestră
- aranjamentul orchestral pentru „Invitaţie la vals” de Carl Maria von Weber
Muzică vocală şi corală:
- nouă melodii pentru una şi două voci, cor şi pian
- cantata „Opt scene din Faust”
- lagenda dramatică „Dramaţiunea lui Faust” pentru solist, cor şi orchestră
- oratoriul „Copilăria lui Christos”
- cantata „Moartea Cleopatrei”
- cantata „Sardanapal”
- operă: „Benvenuto Cellini” (operă în două acte), „Troieniii” (operă în două părţi, pe un subiect din „Eneida”), „Beatrice şi Benedict” (operă comică în două acte).
Piotr Ilici Ceaikovski
(1840 – 1993)
Marele gânditor al muzicii, a inovat continuu forma muzicală, urmărind un plan muzical dramatic ce influenţează structura simfonică. Este unul dintre cei mai apreciaţi compozitori ruşi ai Romantismului.
A studiat la Conservatorul din Sankt Petersburg cu eminentul muzician Anton Rubinstein. Absolvă conservatorul, obţinând medalia de merit şi este angajat ca profesor la conservatorul din Moscova. Prima sa operă „Fierarul Vakula” (după Gogol), cunoscută mai târziu sub titlul „Pantofiorii ţarinei”, a obţinut Premiul I la Concursul de Operă. Lucrările care îi aduc gloria în timpul vieţii sunt „Simfonia a IV-a” şi opera „Evgheni Oneghin”, cântete la Praga, Varşovia, Berlin, Paris, Geneva, Londra şi chiar America. De asemenea renumite sunt baletele: „Lacul lebedelor”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Spărgătorul de nuci”, operele „Mazeppa” şi „Dama de pică”.
Pe lângă cele 6 simfonii, a mai compus 3 concerte pentru pian şi orchestră, un concert pentru vioară şi orchestră, simfonia programatică „Manfred”, uverturile fantezii: „Romeo şi Julieta”, „Furtuna”, „Francesca de Rimini”. Este demn de reţinut următorul gând al marelui compozitor, o adevărată mărturisire de credinţă: „Simfonia este cea mai lirică dintre toate formele muzicale, este capabilă să exprime toată plenitudinea, tot ceea ce nu se poate exprima prin cuvinte”.
Johannes Brahms
(1833 – 1897)
Brahms şi-a început ucenicia muzicală în casa părintească. Copil fiind a început să dea lecţii de muzică, ajutându-şi astfel familia şi împlinindu-şi cunoştinţele ca autodidact. La 20 de ani întreprinde un turneu de concerte în centre culturale germane, unde are prilejul să fie ascultat de Liszt (la Weimar), de violonistul Joseph Joachim (la Hanovra) şi de Schumann (la Dusseldorf), cu aceştia din urmă legând o prietenie de nezdruncinat. În cea de a doua parte a vieţii întreărinde numeroase turnee în Austria, Germania, Italia, Elveţia, Transilvania.
Creaţia camerală:
- vocală: lieduri (ciclurile „Romanţele Magelonei” op. 33 şi 4 cântece grave op. 121), duete vocale („Drumul Dragostei”, duet pentru soprană şi contraltă, cu acompaniament de pian), cvartete vocale
- instrumentală: sonate, scherzouri, trio-uri, cvartete, miniaturi (balade, capricii, intermezi, rapsodii), cvintete, „Sexete pentru instrumente şi coarde
Creaţia orchestrală:
- 4 simfonii
- două concerte pentru pian
- un concert pentru vioară
- un dublu concert pentru vioară, violoncel, şi orchestră
- două serenade pentru orchestră
- două uverturi
- „Vraţiuni pentru orchestră” pe o temă de Haydn
Creaţia corală şi vocal – simfonică:
- „Recviemul german”
- Lucrări pentru cor de femei (12 cântece şi romanţe pentru cor de femei a capella op. 44, 4 cântece pentru cor de femei, doi corni şi harpă op. 17), motete (2 Motete pentru cor mixt a capella op. 74)
Franz Liszt
(1811 – 1886)
Marele compozitor s-a năsut în localitatea Dobojan, într-o familie în care muzica era iubită şi cultivată. Tatăl lui Liszt cânta la mai multe instrumente şi fusese contrabasist în orchestra lui Joseph Haydn la Eiseinstadt. Franz Liszt îşi desăvârşeşte pregătirea muzicală la Viena (studează pianul cu Karl Czerny şi armonia cu Antonio Salieri). Cu un spirit autodidact ieşit din comun, nu a pregetat săse ocupe de desăvârşirea studiilor sale, în ciuda faptului că nu fusese admis la Conservatorul din Paris (regulamentul interzicea înscrierea stdenţilor străini). Susţine concerte încununate de succes la Paris şi la Londra. Cercul său de prieteni îl ţinea în permanenţă la curent cu ultimele evoluţii culturale europene: Victor Hugo, Alfred Musset, Alexandre Dumas, Heinrich Heine, Georges Sand (scriitori), Hector Berlioz, Frederic Chopin, Richard Wagner, Niccolo Paganini (compozitori), Eugene Delacroix (pictor). Călătoreşte în întreaga Europă, în centre culturale de prestigiu. După un turneu în Italia scrie ciclurile de lucrări pentru pian „Albumul unui călător” şi „Ani de pelerinaj”. Contribuie la înfiinţarea Conservatorului din Budapesta, este numit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Konigsberg, iar în 1869 preşedinte al Academiei Naţionale de Muzică din Budapesta. Creaţia sa este impresionantă prin consistenţa, diversitatea şi valenţele multiple ale mesajului.
Muzică orchestrală şi de cameră:
- poeme simfonice
- simfonii („Faust”, „Danete”)
- rapsodii
- lucrări pentru pian şi orchestră („Marea fantezie simfonică” pe o temă de Berlioz, două concerte petru pian şi orchestră, „Fantezie” pe teme din Ruinele Atenei, de Beethoven, „Fantezie” pe arii populae ungureşti)
- muzică de cameră („Sonata pentru pian şi vioară” după o mazurcă de Chopin, „Marele duo concertant pentru vioară şi pian – La mormântul lui Richard Wagner”, cvartet de coarde şi harpă)
Muzică instrumentală:
- pentru pian (studii şi exeriţii, ciclurile de piese „Albumul unui călător”, „Ani de pelerinaj”, scherzo-uri, valsuri, galopuri, poloneze, piese de pian, bazate pe teme naţionale naţionale cehe, engleze, ungare, germane, italiene, ruse, spaniole, transcripţii pentru pian a unor lucrări de Bach, Beethoven, Bellini, Chopin, Glinka, Gounod), pentru pian la patru mâini, pentru două piane, pentru orgă
Muzică vocală şi corală:
- muzică pentru voce şi pian („Bătrânul vagabon”, „Trei sonete de Petrarca”)
- muzică pentru voce şi orchestră (3 lieduri după Wilhelm Tell de Schiller, Loreley)
- muzică religioasă („Legenda Sfintei Elisabeta a Ungariei”, oratoriu pentru solişti , cor şi orchestră, „Recviem”, „Missa încoronării”, „Psalmul XXIII” pentru tenor, harpă, orgă, cor de bărbaţi, „Tatăl nostru” pentru cor mixt şi orgă)
- muzică profană („Cantata de sărbătoare” pentru inaugurarea statuii lui Beethoven de la Bonn, „Cantata pentru Centenarul Beethoven – 1870, Ungaria, cantata pentru bariton, cor mixt şi pian)
Bedrich Smetana
(1824 – 1884)
Fondatorul şcolii muzicale cehe a avut, de-a lungul întregii sale vieţi, o permanentă preocupare pentru aducerea muzicii din ţara sa în circuitul universal de valori culturale. A desfăşurat o intensă activitate de compozitor, pianist, dirijor, pedagog, critic muzical. Se implică în deersurile de fondare a Teatrului Naţional din Praga, devine dirijor al orchestrei şi încearcă să susţină şi să promoveze creaţia autohtonă.
Dintre compoziţiile sale, enumerăm: „Brandenburgii în Boemia” (prima operă patriotică naţională a Cehiei), „Libuse” (imn de glorificare a naţiunii), „Două văduve” (comedie muzicală), „Sărutul” (operă populară), „Secretul” (operă comică), ciclul de poeme sinfonce „Patria mea”.
Gioacchino Rossini
(1792 – 1868)
Prima sa operă o scrie în anul 1808: melodrama „Demetrio e Polibio”, pe care Teatrul Valle din Roma o va reprezeta în primă audiţie la 18 mai 1812. În 1810 se joacă pe scena teatrului San Mose din Veneţia, farsa lirică într-un act „Poliţa căsătoriei” (pe care a compus-o în opt zile). Stilul lui Rossini începe să se prefigureze: un limbaj muzical ce înlănţuie orchestra cu vocile interpreţilor într-o vervă pe cât de curgătoare, pe atât de convingătoare.
„Din ceea ce a avut de spus acest compozitor în artă, mai dăinuie o mare parte din gândirea sa, mai întâi din cea dedicată scenei, apoi – după despărţirea de ea – di cea închinată cultului liturgic. O muzică sinceră, spumegând de melodii cuceritoare şi trepidaţie ritmică, de o clartate şi expresivitate. Şi dacă a rămas nemuritor doar prin câteva din creaţiile sale, nu e mai puţin adevărat că harul şi spontaneitatea actului său creator răzbat din fiecare paginăpe care a compus-o, migala meşteşugului supunându-se permanent sincerităţii exprimării sale.” (Ioana Ştrefănescu, „O istorie a muzicii universale”, vol. IV, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, pag. 49)
Din cele peste 34 de opere, amintim: „Italianca în Alger”, „Coţofana hoaţă”, „Semiramida”, „Bărbierul din Sevilla”, „Scara de mătase”, „Cenuşăreasa”, „Wilhelm Tell”. A scris, de asemenea, cantate, oratorii, misse şi un impresionant „Stabat Mater” (1832), pentru solişti, cor şi orchestră.
Giuseppe Verdi
(1813 – 1901)
S-a născut într-un cătun în Italia nordică – Roncole – ce aparţinea comunei Busseto din ducatul Parma. Copilăria şi adoleşcenţa i-au fost marcate de eforturile pe care le făcea împreună cu familia pentru a depăşi sărăcia şi grijile de zi cu zi.
Prima sa operă (la 26 de ani), „Oberto, conte di San Bonifacio”, a fost reprezentată în prima audiţie la Scala, în noiembrie 1839, cu un succes de public şi presă deplin. „Nabuccodonosor” (1841) este prima operă care a dat faimă şi nemurire marelui Verdi. Dramatismul eroic al muzicii sale a ridicat publicul în picioare, act de act, la premiera de la Scala din 1842.
Dintre următoarele opere verdiene, demne de menţionat sunt: „Lombarzii în prima cruciadă”, „Ernani”, „Cei doi Foscari”, „Ioan d’Arc”, „Alzira”, „Attila”, „Macbeth” (1847), „Hoţii”, „Corsarul”, „Bătălia de la Legnano”, „Luise Miller” (inspirată de piesa lui Schiller, „Intrigă şi iubire”), „Rigoletto” (1851), „Trubadurul”, „Traviata” (1853), „Vecerniile siciliene”, „Simon Boccanegra”, „Puterea destinului”, „Don Carlos”, „Aida” (1872), „Othello” (1887), „Falstaff” (1893).
„Sinteză între maxima simplitate, imagine complexă obţinută prin câteva trăsături de cântec, sugestie a muzicii ca ecou al celor mai profunde afecte, iată explicaţia nestinsei frumuseţi a geniului verdian. Ascultând, reascultând muzica sa, devenită, nu se ştie când, o muzică a noastră, înţelegem de ce spusese odată, într-o scrisoare adresată Operei din Paris, cu o mândrie şi o modestie demne de dimensiunile personalităţii sale: Eu cred în inspiraţie; eu vreau să trezesc entuziasmul pentru sentimentul autentic.” (Grigore Constantinescu, „Cântecul lui Orfeu”, Editura Eminescu, 1979, pag. 148)
Richard Wagner
(1813 – 1883)
Richard Wagner s-a născut la Leipzig, în ziua de 22 martie a anului 1813. până la vârsta de 20 de ani, chiar dacă ia lecţii de muzică şi citeşte partituri, el face cu toată seriozitatea studii de filosofie la Dresda şi Leipzig. Până la prima sa mare operă („Olandezul zburător”), viaţa lui Wagner este marcată de nesfârşite datorii, multe eşecuri, lipsuri. După căsătoria sa cu Mina Platner, îşi împarte viaţa între Leipzig, Konigsberg şi Riga. Pentru a câştiga bani scrie, pe lângă muzică şi lucrări teoretice. În 1848 se implică în evenimentele prilejuite de Revoluţia din Dresda. Pentru a nu fi arestat fuge la Weimar. Liszt îl adăposteşte un timp, după care este nevoit să se autoexileze în Elveţia. În august 1870 se căsătoreşte cu Cosima Liszt, după divorţul din 1861 de Mina, urmând şi o perioadă de aproape 7 ani de dragoste puternică între el şi Cosima. Perioada elveţiană este extrem de prolifică pentru compozitor. În 1872, cu sprijinul permanent al reglui Ludovic al II-lea al Bavariei, începe construcţia teatrului de la Bayreuth, de atunci şi până azi, templu al muzicii wagneriene. Cel mai mare reformator al operei, din toate timpurile, s-a stins din viaţă la vârsta de 70 de ani, la Veneţia.
Cronologia operelor:
„Rienzi” – 1842
„Olandezul zburător” (sau „Vasul fantomă”) – 1843
„Tannhauser” (titlul complet este „Tannhauser şi întrecerea cântăreţilor la Wartburg) – 1845
„Lehebgrin” – 1850
Tetralogia „Inelul Nibelungilor”:
„Aurul Rinului” – 1854
„Walkiria” – 1856
„Siegfried” – 1857
„Amurgul zeilor” – 1874
„Tristan şi Isolda” – 1859
„Maeştri cântăreţi din Nurnberg” – 1867
„Parsifal” – 1882
Sursa: Open-Blogs
Mouseul si Tastatura
MouseMaus este un dispozitiv de indicat pentru calculatoare care se ţine în mână şi care constă dintr-un obiect mic echipat cu unul sau mai multe butoane şi modelat astfel încât să stea în mod natural sub mână. Partea inferioară a mausului conţine un dispozitiv care detectează mişcarea mausului relativ la suprafaţa pe care stă. Mişcarea 2D a mausului este de obicei transformată în mişcarea unui cursor pe ecran , astfel prin intermediul lui sunt comunicate informatii catre calculator.
Denumirea de maus provine din limba engleză (mouse) şi înseamnă şoarece. Această denumire a fost atribuită deoarece firul modelelor timpurii semăna cu coada unui şoarece şi pentru că mişcarea cursorului pe ecran seamănă cu mişcarea unui şoarece.
Denumirea de maus provine din limba engleză (mouse) şi înseamnă şoarece. Această denumire a fost atribuită deoarece firul modelelor timpurii semăna cu coada unui şoarece şi pentru că mişcarea cursorului pe ecran seamănă cu mişcarea unui şoarece.
Prin intermediul acestei figuri putem arata funcţionarea unui maus . Mişcarea mausului învârte bila(1). Cilindrii X şi Y apucă bila şi transferă mişcarea (2). Discurile opace au fante prin care trece lumina (3). LED-uri cu infraroşu iluminează aceste discuri (4). Senzorii captează pulsurile de lumină pentru a le converti în deplasări pe cele două axe (5).Mausul a fost inventat de Douglas Engelbart la Stanford Research Institute în anul 1963 după un vast test de utilizabilitate. Dispozitivul a fost denumit şi bug (în engleză, ceea ce înseamnă gândac), dar denumirea a dispărut în favoarea celei de maus (mouse). A fost unul din cele câteva dispozitive de indicat dezvoltate pentru Sistemul On-Line al lui Engelbart NLS computer, care era un sistem atât hardware cât şi software. Celelalte dispozitive au fost dezvoltate pentru a se folosi de alte mişcări ale corpului; cum ar fi dispozitive montate pe cap şi ataşate de bărbie sau nas; dar în cele din urmă mausul a câştigat datorită simplităţii şi comodităţii sale.
Conform perioadei dezvoltarii tehhnologiei in crestere, au aparut astfel de mausuri:
Conform perioadei dezvoltarii tehhnologiei in crestere, au aparut astfel de mausuri:
1 mausuri mecanice;
2 mausuri optice;
3 mausuri cu lazer.
2 mausuri optice;
3 mausuri cu lazer.
Mausurile optice în comparaţie cu mausurile mecanice:
Mausul optic Logitech iFeel foloseşte un LED roşu pentru a proiecta lumină pe suprafaţa urmărită.Suporterii mausurilor optice pretind că acestea funcţionează mai bine decât mausurile mecanice, nu necesită întreţinere şi durează mai mult deoarece nu au părţi în mişcare. Cu toate că curăţarea unui maus mecanic este foarte simplă, mausurile optice nu au nevoie de întreţinere, în afară de aceea de a îndepărta scamele care s-ar putea aduna sub emiţătorul de lumină. Suporterii mausurilor mecanice pe de altă parte, susţin că mausurile optice nu pot funcţiona corect pe suprafeţe transparente sau reflectante (acestea incluzând multe mausepaduri comerciale, care pot provoca indicatorul mausului să se deplaseze necontrolat în timpul funcţionării), cu toate că această problemă poate fi rezolvată prin cumpărarea unui mauspad adaptat mausurilor optice. Mausurile cu putere de calcul a imaginilor mai slabă, au de asemenea probleme cu mişcările rapide, dar mausurile performante urmăresc la viteze de peste 100 cm pe secundă.Probabil cel mai puternic argument în favoarea mausurilor mecanice este consumul scăzut de putere în configuraţii wireless. Un maus mecanic wireless are nevoie de un curent electric de aproximativ 5 mA sau mai puţin, spre deosebire de mausurile optice care au nevoie de obicei de aproximativ 25 mA pentru a pune în funcţiune LED-ul sau dioda laser. Mausurile optice mai vechi pot folosi şi mai mult curent. Asta poate conduce la o autonomie mult redusă şi schimbări frecvente ale bateriilor, făcându-le astfel nepotrivite pentru lucrul continuu.Este important de observat că, deoarece mausurile optice funcţionează pe baza imaginii LED-ului reflectată de suprafaţa mauspadului, performanţa lor pe mauspaduri multicolore este uneori nesigură; mausurile mecanice nu suferă de această limitare.
Butoane
Spre deosebire de mecanismul de detectare a mişcării, butoanele mausului s-au schimbat foarte puţin, în principal variind în formă, număr şi plasament. Primul maus al lui Engelbart avea un singur buton, dar curând numărul de butoane a fost crescut la trei. Mausurile comerciale au între unul şi trei butoane, cu toate că la sfârşitul anilor 1990 câteva mausuri aveau cinci sau mai multe.Cele mai frecvente sunt mausurile cu două butoane. Cel mai obişnuit scop al celui de-al doilea buton este de a invoca un meniu contextual în interfaţa utilizatorului, care conţine opţiuni specifice elementului de interfaţa peste care este poziţionat indicatorul. Aceasta este folosită de sistemul de operare Microsoft Windows în configurarea lui implicită, precum şi altele. Butonul principal este poziţionat de obicei în partea stângă a mausului.Pe sisteme de maus cu trei butoane, apăsarea pe butonul din mijloc este folosită pentru o acţiune comună sau un macro. În Sistemul X Windows, clic pe butonul de mijloc copiază conţinutul bufferului primar la poziţia indicatorului. Multe mausuri cu două butoane sunt configurate să emuleze un maus cu trei butoane prin apăsarea simultană a celor două butoane. Clicurile de mijloc sunt folosite des sub forma unui buton de rezervă în caz că o funcţie nu este alocată uşor.
Există câteva metode de intrare folosind un maus, în afară de fundamentala mişcare a dispozitivului pentru a face indicatorul să se mişte, si anume:
1 Un clic de maus reprezintă acţiunea de a apăsa un buton pe un maus cu scopul de a declanşa o acţiune, de obicei, în contextul unei interfeţe utilizator grafice (GUI) apăsarea unui buton pe ecran sau unui joc video pentru a trage cu arma într-un first-person shooter;
2 Simplu clic este cea mai comună metodă de a detecta intrarea de la maus. La mausurile cu un singur buton, aceasta înseamnă folosirea butonului mausului. La mausurile cu mai multe butoane, aceasta înseamnă folosirea unuia dintre butoane şi este caracterizată de butonul care este apăsat (ex. clic stânga pentru apăsarea pe butonul din stânga, clic dreapta pentru apăsarea pe butonul din dreapta);
3 Un dublu clic apare atunci când un utilizator apasă butonul de două ori în succesiune rapidă. Aceasta, de obicei, determină o acţiune care este diferită de cea a unui simplu clic. De exemplu, un utilizator poate face simplu clic pentru a selecta un fişier sau dublu clic pentru a deschide acel fişier;
4 Clicurile multiple apar când utilizatorul apasă pe un buton de mai multe ori odată într-o succesiune rapidă. Aceasta generează o acţiune separată de cele ale unui simplu clic sau dublu clic. Clicul triplu, de exemplu, poate fi folosit în procesoarele de text cum ar fi Microsoft Word şi browser-web pentru a selecţiona o secţiune întreagă (de exemplu, o linie sau un paragraf de text). Aplicaţiile profesionale de tehnoredactare computerizată cum sunt QuarkXPress şi Adobe InDesign utilizează şi ele clicuri cvadruple (4 clicuri succesive pentru a selecta un paragraf) şi pentaclicuri (5 clicuri succesive pentru a selecta o istorie întreagă);
5 Odată ce un utilizator a apăsat pe un obiect, el poate trage (muta) obiectul dacă ţine apăsat butonul de maus în timp ce mişcă mausul(clic si tragere).
Rotiţe
O inovaţie majoră adusă butoanelor mausului a fost rotiţa de derulare: o rotiţă mică, având axul paralel cu suprafaţa mausului, care poate fi rotită în "sus" sau în "jos". De obicei, mişcarea rotiţei este transformată în derularea în sus sau în jos a ferestrei curente. Aceasta este foarte folositoare pentru navigarea într-un document lung. Adesea, rotiţa de derulare poate fi apăsată, înlocuind astfel al treilea buton (cel din centru). Aceasta activează autoderularea în sistemul de operare Windows, în aplicaţiile care suportă această funcţie. Câteva modele mai noi de maus permit derulare atât verticală cât şi orizontală. Rotiţa poate fi folosită cu câteva aplicaţii pentru a mări sau micşora dimensiunea caracterelor, imaginilor etc., ţinând apăsată tasta Control (Ctrl) şi derulând în sus sau în jos. Aplicaţiile care permit această funcţionalitate includ Microsoft Word, Internet Explorer şi Mozilla Firefox.
Viteza mausului
Viteza unui maus se exprimă deseori în DPI (Dots Per Inch). DPI reprezintă numărul de pixeli un cursor de maus se mişcă atunci când mausul este mişcat un inch (25,4 mm). Senzitivitatea mausului este un truc software care poate fi folosit pentru a face cursorul să accelereze atunci când mausul se mişcă cu o viteză constantă.O unitate de măsură mai puţin obişnuită, "Mickey"-ul (denumită după Mickey Mouse), este o măsură a distanţei raportată de un maus. Nu este o unitate de măsură tradiţională deoarece indică numai numărul de puncte raportată într-o direcţie particulară.
Mauspad
Mauspadul este cel mai popular accesoriu, folosit împreună cu majoritatea mausurilor. Asigură o suprafaţă netedă pe care să se mişte mausul, deoarece multe birouri nu sunt potrivite, iar suprafeţele de lemn sau plastic tocesc picioruşele mausului mai repede. Mauspaduri specializate, de consistenţă mai tare, sunt disponibile gamerilor. Unele mausuri optice nu au nevoie de un mauspad, deoarece sunt proiectate să folosească direct suprafaţa mesei. Un mauspad este, în general, necesar atunci când se foloseşte un maus cu bilă, deoarece bila necesită aderenţa oferită de mauspad pentru a se rostogoli bine.
Picioruşele mausului
Picioruşele mausului sunt confecţionate din plastic şlefuit, cu coeficient de frecare mic. Acest lucru asigură mausului o mişcare de alunecare fără rezistenţe deasupra unei suprafeţe. Unele modele de calitate superioară au picioruşe confecţionate din Teflon pentru a îmbunătăţi alunecarea.
Există câteva metode de intrare folosind un maus, în afară de fundamentala mişcare a dispozitivului pentru a face indicatorul să se mişte, si anume:
1 Un clic de maus reprezintă acţiunea de a apăsa un buton pe un maus cu scopul de a declanşa o acţiune, de obicei, în contextul unei interfeţe utilizator grafice (GUI) apăsarea unui buton pe ecran sau unui joc video pentru a trage cu arma într-un first-person shooter;
2 Simplu clic este cea mai comună metodă de a detecta intrarea de la maus. La mausurile cu un singur buton, aceasta înseamnă folosirea butonului mausului. La mausurile cu mai multe butoane, aceasta înseamnă folosirea unuia dintre butoane şi este caracterizată de butonul care este apăsat (ex. clic stânga pentru apăsarea pe butonul din stânga, clic dreapta pentru apăsarea pe butonul din dreapta);
3 Un dublu clic apare atunci când un utilizator apasă butonul de două ori în succesiune rapidă. Aceasta, de obicei, determină o acţiune care este diferită de cea a unui simplu clic. De exemplu, un utilizator poate face simplu clic pentru a selecta un fişier sau dublu clic pentru a deschide acel fişier;
4 Clicurile multiple apar când utilizatorul apasă pe un buton de mai multe ori odată într-o succesiune rapidă. Aceasta generează o acţiune separată de cele ale unui simplu clic sau dublu clic. Clicul triplu, de exemplu, poate fi folosit în procesoarele de text cum ar fi Microsoft Word şi browser-web pentru a selecţiona o secţiune întreagă (de exemplu, o linie sau un paragraf de text). Aplicaţiile profesionale de tehnoredactare computerizată cum sunt QuarkXPress şi Adobe InDesign utilizează şi ele clicuri cvadruple (4 clicuri succesive pentru a selecta un paragraf) şi pentaclicuri (5 clicuri succesive pentru a selecta o istorie întreagă);
5 Odată ce un utilizator a apăsat pe un obiect, el poate trage (muta) obiectul dacă ţine apăsat butonul de maus în timp ce mişcă mausul(clic si tragere).
Rotiţe
O inovaţie majoră adusă butoanelor mausului a fost rotiţa de derulare: o rotiţă mică, având axul paralel cu suprafaţa mausului, care poate fi rotită în "sus" sau în "jos". De obicei, mişcarea rotiţei este transformată în derularea în sus sau în jos a ferestrei curente. Aceasta este foarte folositoare pentru navigarea într-un document lung. Adesea, rotiţa de derulare poate fi apăsată, înlocuind astfel al treilea buton (cel din centru). Aceasta activează autoderularea în sistemul de operare Windows, în aplicaţiile care suportă această funcţie. Câteva modele mai noi de maus permit derulare atât verticală cât şi orizontală. Rotiţa poate fi folosită cu câteva aplicaţii pentru a mări sau micşora dimensiunea caracterelor, imaginilor etc., ţinând apăsată tasta Control (Ctrl) şi derulând în sus sau în jos. Aplicaţiile care permit această funcţionalitate includ Microsoft Word, Internet Explorer şi Mozilla Firefox.
Viteza mausului
Viteza unui maus se exprimă deseori în DPI (Dots Per Inch). DPI reprezintă numărul de pixeli un cursor de maus se mişcă atunci când mausul este mişcat un inch (25,4 mm). Senzitivitatea mausului este un truc software care poate fi folosit pentru a face cursorul să accelereze atunci când mausul se mişcă cu o viteză constantă.O unitate de măsură mai puţin obişnuită, "Mickey"-ul (denumită după Mickey Mouse), este o măsură a distanţei raportată de un maus. Nu este o unitate de măsură tradiţională deoarece indică numai numărul de puncte raportată într-o direcţie particulară.
Mauspad
Mauspadul este cel mai popular accesoriu, folosit împreună cu majoritatea mausurilor. Asigură o suprafaţă netedă pe care să se mişte mausul, deoarece multe birouri nu sunt potrivite, iar suprafeţele de lemn sau plastic tocesc picioruşele mausului mai repede. Mauspaduri specializate, de consistenţă mai tare, sunt disponibile gamerilor. Unele mausuri optice nu au nevoie de un mauspad, deoarece sunt proiectate să folosească direct suprafaţa mesei. Un mauspad este, în general, necesar atunci când se foloseşte un maus cu bilă, deoarece bila necesită aderenţa oferită de mauspad pentru a se rostogoli bine.
Picioruşele mausului
Picioruşele mausului sunt confecţionate din plastic şlefuit, cu coeficient de frecare mic. Acest lucru asigură mausului o mişcare de alunecare fără rezistenţe deasupra unei suprafeţe. Unele modele de calitate superioară au picioruşe confecţionate din Teflon pentru a îmbunătăţi alunecarea.
TASTATURA
Tastatura este componentă hardware a calculatorului ce permite utilizatorului să introducă date prin apăsarea unor taste. Cele mai folosite tastaturi sunt cele QWERTY. Denumirea vine de la primele şase taste de pe rândul al treilea. Tastatura este probabil cel mai vechi dispozitiv de intrare, ea existând înainte de apariţia monitoarelor şi evident înainte de apariţia mouse-ului. Fiecare tastă are asociat un număr de identificare care poartă denumirea de cod de scanare. La apăsarea unei taste, tastatura trimite sistemului de calcul codul de scanare corespunzător tastei respective (un număr întreg de la 1 la n - numărul de taste). La primirea codului de scanare de la tastatură, calculatorul face conversia între numărul primit şi codul ASCII corespunzător. Tastatura reţine nu numai apăsarea unei taste, dar şi eliberarea acesteia, fiecare acţiune fiind înregistrată separat. Există două categorii de taste :taste comutatoare – au efect indiferent dacă sunt apăsate sau eliberate; taste de control - au efect numai atunci când sunt acţionate.//
Modele de tastaturi
Tastaturile calculatoarelor personale pot fi împărţite în patru mari categorii:
1 tastaturi standard
2 tastaturi ergonomice
3 tastaturi fara fir
4 tastaturi speciale
Tastatura constă dintr-o serie de comutatoare montate într-o reţea, numită matrice a tastelor. Când se apasă o tastă, un procesor aflat în tastatură o identifică prin detectarea locaţiei din reţea care arată continuitatea. De asemenea, acesta interpretează cât timp stă tasta apăsată şi poate trata chiar şi tastările multiple.
Interfaţa tastaturii este reprezentată de un circuit integrat denumit keyboard chip sau procesor al tastaturii. Un buffer de 16 octeţi din tastatură operează asupra tastărilor rapide sau multiple, transmiţându-le sistemului succesiv.În cele mai multe cazuri, atunci când apăsăm o tastă, contactul se face cu mici întreruperi, respectiv apar câteva clipuri rapide închis – deschis. Acest fenomen de instabilitate verticală a comutatorului se numeşte bounce, iar procesorul din tastatură trebuie să îl filtreze, adică să îl deosebească de o tastare repetată intenţionat de operator. Lucrul acesta este destul de uşor de realizat deoarece întreruperile produse de instabilitatea verticală sunt mult mai rapide decât tastările repetate cele mai rapide.Există mai multe tipuri de tastaturi, însă cele mai răspândite sunt tastaturile cu 101 sau 104 taste, diferenţa între tipuri fiind dată, în principal, de prezenţa sau absenţa unor taste care intră în componenţa lor. De exemplu, tastatura 101 nu are inclusă o tastă numită Window Logo, în timp ce tastatura de tipul 104 are inclusă această tastă. Această Tastatura este conectată în spatele unităţii centrale printr-un fir introdus într-o mufă specială.
Tastatura este un dispozitiv a cărui folosire este extrem de simplă, fiind necesar doar să apăsăm pe butoanele ei (numite "taste") la fel cum am face în cazul unei maşini de scris.
Grupuri de taste
Tastele sunt în mai multe grupuri şi sunt aşezate astfel încât să uşureze procesul de introducere a informaţiilor în calculator (amplasarea literelor pe tastatură a fost facută ţinându-se cont de frecvenţele diverselor litere într-o anumită limbă, de
aceea o tastatură pentru Germania are literele aşezate altfel decât una americană).Cel mai important grup este cel care ocupă cea mai mare parte a tastaturii şi el contine atât taste a căror apăsare produce apariţia pe ecranul monitorului a unor litere (Q, W, E, etc.), cifre (1, 2, 3, etc.) sau simboluri (@, #, etc.), cât şi taste speciale (Enter, Shift, Control, Alt, etc.) a caror funcţionalitate variază în functie de programul folosit şi care va fi explicată mai jos.
Deasupra grupului principal se află un sir de taste numite "funcţionale" (F1, F2, F3, etc.) al căror rol este să lanseze în mod direct comenzi pentru calculator, comenzi care sunt diferite în funcţie de softul pe care îl folosim la un anumit moment. Ele sunt folosite foarte mult în jocuri, dar şi alte softuri le pun în valoare. La dreapta grupului principal se afla un grup impărţit în mai multe (de obicei trei) subgrupuri şi care contine taste folosite în principal pentru navigare pe ecran (tastele care au desenate săgeţi pe ele, Tastele Page Up sau Page Down, etc.) dar şi unele taste cu functii speciale (cum este tasta Delete).
La extremitatea (marginea) dreapta a tastaturii se afla un grup de taste care sunt folosite în special pentru scrierea de cifre şi pentru efectuarea de operatii aritmetice (adunare, scadere, etc.), tastele fiind asezate foarte comod pentru lucrul cu mâna dreapta. O parte a tastelor din acest ultim grup are o funcţionalitate dublă, ele putând fi folosite şi pentru navigare. Unele taste (Shift, Ctrl, Alt, Windows) sunt prezente în dublu exemplar şi sunt asezate simetric fata de axul tastaturii, ambele taste avind de obicei aceeasi functionalitate. Unele softuri (de ex. jocurile) profita de faptul ca o tasta este prezenta în doua exemplare şi specifica cite o comanda separata care să fie executata la apăsarea tastei drepte, respectiv stângi. Tastaturile mai noi au o serie de butoane care sunt incluse special pentru a fi folosite cu aplicaţiile multimedia (filme, melodii) sau pentru navigarea pe internet. Ele nu vor fi luate în discuţie aici pentru că nu sunt prezente pe majoritatea tastaturilor iar aşezarea lor nu este supusă nici unui standard, ele fiind grupate după criteriile de ergonomie ale companiei producătoare a tastaturii.Caracterul alfanumeric (litera, cifra, simbolul) care poate fi scris cu ajutorul unei taste este imprimat pe tasta respectiva şi poate fi pus în evidenta cu ajutorul unui editor de text (de ex. Notepad, inclus în SO Windows) în care deschidem un nou document şi incepem săapasam pe taste. Anumite taste permit scrierea a două caractere alfanumerice distincte, dintre care unul apare dacă apăsăm tasta în mod obişnuit, iar celălalt doar dacă se apasă şi tasta Shift impreuna cu tasta în cauză.
Tastele speciale
Tastele speciale nu produc apariţia nici unui caracter alfanumeric la apăsarea lor, ci au funcţia de a lansa direct comenzi în cazul în care sunt apasate singure sau în cadrul unei combinatii cu alte taste. Ele sunt urmatoarele :
ENTER : Este cea mai mare tasta şi are de obicei o forma caracteristica, aceea a literei "L" privita în oglinda. Tasta Enter are în principal rolul de a lansa în executie softurile, dar şi de a determina calculatorul să execute o comandă importantă care este specificată de softul care se afla în funcţiune în momentul respectiv. Tasta Enter are într-o mare masură aceeaşi funcţionalitate ca şi butonul stâng al mausului. În cazul editării de text apăsarea tastei Enter duce la crearea unui paragraf nou de text, sub cel curent.
BACKSPACE : Se gaseste de obicei deasupra tastei Enter şi are rolul de a sterge ultimul caracter (litera, cifra, etc.) scris în cadrul unui text. Daca este ţinută apăsată ea va determina ştergerea tuturor caracterelor aflate la stânga cursorului.
SHIFT : Este o tasta dublă, cea dreaptă găsindu-se de obicei sub tasta Tasta Enter iar cea stingă pe acelasi rând însă la marginea stingă a tastaturii. Tasta Shift este cel mai des utilizată pentru scrierea cu litere majuscule, pentru acesta trebuind să apăsam în acelasi timp tasta Shift (indiferent care din ele) şi tasta literei în cauză.
CONTROL (CTRL) : Este o tastă dublă, cea dreapta gasindu-se de obicei sub tasta Tasta Shift iar cea stingă pe acelaşi rând însă la marginea stânga a tastaturii. Tasta Ctrl este cel mai des utilizată pentru comenzi care sunt lansate în execuţie la apăsarea unei combinaţii de taste.
ALT : Este o tastă dublă care se găseşte pe rândul cel mai de jos al tastaturii la ambele capete ale unei taste alungite ("Spacebar"). Tasta Alt este cel mai des utilizată pentru activarea barei de meniuri a ferestrelor softurilor, dar şi pentru comenzi care sunt lansate în executie la apăsarea unei combinatii de taste.
WINDOWS (WIN) : Este o tasta dublă având desenat pe ea logoul ("simbolul") SO Windows şi care se gaseşte pe rândul cel mai de jos al tastaturii, lângă tastele Alt. Tasta Windows este cel mai des utilizată pentru comenzi care sunt lansate în executie la apăsarea unei combinaţii de taste.
TASTA PENTRU MENIUL CONTEXTUAL : Este situată intre tastele Win şi Ctrl din partea dreaptă. Apăsarea ei duce la apariţia unui meniu contextual care constă dintr-o listă de comenzi utile, listă care este specifică fiecarui soft în parte şi contextului particular de folosire a acestuia.
ESCAPE (ESC) : Este tastă poziţionată de obicei în colţul din stânga sus al tastaturii. Tasta Esc are într-o anumită măsura o funcţionalitate opusă celei a tastei Enter şi anume ea ne permite să evitam executarea unei comenzi în situaţia în care nu suntem siguri ca am facut alegerea cea mai buna. Numele tastei este sugestiv, "escape" insemnind fugă, evitare a unei situaţii. Apăsând tasta Esc ne întoarcem la o situaţie în care putem să cântărim inca o dată decizia pe care dorim să o luăm în privinţa unei anumite comenzi. De exemplu atunci când instalăm un soft, tasta Esc ne permite să revizuim deciziile luate asupra componentelor acestuia pe care dorim să le instalăm, înainte de a declanşa procesul de instalare propriu-zis.
TAB : Este poziţionată la marginea stângă a tastaturii şi are desenate pe ea doua săgeţi îndreptate în directii opuse. Tasta Tab este folosită în principal pentru navigarea rapidă între elementele importante ale ferestrei unui soft (de ex. atunci cind avem de ales între mai multe opţiuni şi dorim să trecem rapid de la o opţiune la alta fără a folosi mausul) sau între legăturile conţinute într-o pagină web.
SPACEBAR (BARA DE SPAŢIU) : Este tastă lungă aflată pe rândul cel mai de jos al tastaturii. Este folosită exclusiv pentru introducerea de spatii goale în texte, de exemplu atunci cind dorim să despărţim cuvintele dintr-o frază. Datorită mărimii şi aşezării ei este folosită şi în foarte multe jocuri pentru că este usor de apăsat fără a ne desprinde ochii de pe ecran.
CAPS LOCK : Este poziţionată pe rândul cel mai din stinga ala tastaturii, intre tastele TAB şi SHIFT. Are functia de a bloca ("lock") corpul de litera pe care il folosim intr-un text. Tasta este activată prin apăsare şi din acest moment textul va fi scris cu majuscule. Dezactivarea se face tot prin apăsarea pe tasta şi ca urmare textul va fi scris cu litere mici. în cazul în care tasta este activata se va aprinde un led (dioda luminescenta) aflat în partea din dreapta sus a tastaturii.
NUM LOCK : Determină care este funcţionalitatea tastelor aflate în grupul situat în partea dreapta a tastaturii, grup în care este situata şi tasta NUM LOCK. Tasta este activata şi dezactivata prin apăsare. Atunci cind tasta este activata (situaţia obişnuită) grupul de taste din partea dreaptă este folosit pentru scrierea de cifre. În cazul în care tasta este dezactivată grupul de taste poate fi folosit pentru navigare, în mod similar cu tastele navigationale. În cazul în care tasta este activată se va aprinde un led aflat în partea dreapta sus a tastaturii. Dupa încărcarea SO (Windows 98SE, ME) tasta este activată şi în consecinţă grupul de taste din dreapta poate fi folosit pentru scrierea de cifre. în cazul SO Windows XP tasta nu este însă activată şi de aceea poate apare impresia ca tastatura este defectă în momentul în care dorim să scriem cifre cu tastele din dreapta. Soluţia este să activăm tasta apăsând-o dupa încărcarea completă a SO, în acest fel putând să o folosim şi pentru a scrie cifre.
Tastele navigationale : Grupul tastelor navigationale este împărţit în două subgrupuri şi anume tastele HOME, END, PAGE UP, PAGE DOWN pe de o parte şi tastele direcţionale (care au desenate niste săgeţi pe ele) pe de alta parte. sunt folosite pentru navigarea în cadrul ferestrelor diverselor softuri sau în cadrul unei pagini de text. Tasta HOME ne duce la începutul unui text, tasta END ne duce la sfârşitul unui text, tastele PAGE UP şi PAGE DOWN ne urcă, respectiv ne coboară cu o pagină (ecran) în cadrul unui text. Tastele cu săgeţi (stânga, dreapta, sus, jos) ne permit navigarea în cadrul unui text cu câte un caracter la stânga sau la dreapta, respectiv cu câte un rând în sus şi în jos.
DELETE : Este folosită pentru ştergerea unor elemente prezente în fereastra unui soft (fişierele în Windows Explorer, mesajele de poştă electronică în Outlook Express, etc.) dar cel mai frecvent este folosită pentru a şterge caracterele aflate la dreapta cursorului în cadrul unei pagini de text. Poate fi folosită pentru ştergerea unui singur caracter (dacă o apăsăm o singură dată) sau pentru ştergerea unui şir de caractere (dacă o ţinem apăsată mai mult timp).
Combinaţiile de taste
Fiecare soft în parte are disponibile câteva combinaţii de taste care permit lansarea unor comenzi fara a mai apela la maus. Numărul de combinaţii posibile este mare şi în general se folosesc combinaţii de două sau de trei taste. O combinaţie de doua taste se scrie sub forma tasta1 + tasta2 unde în loc de tasta1 şi tasta2 poate fi orice combinaţie de taste (de ex. Ctrl+A). Semnul + care apare intre taste este o conventie de scriere şi semnifica faptul ca tastele trebuie apasate în acelasi timp pentru ca să fie lansată în executie comanda. Combinaţiile de taste trebuie să includă în mod obligatoriu o tastă specială dar celelalte taste pot fi atât taste speciale (Shift, Tab, etc.) cât şi taste obişnuite (tasta A, tasta C, etc.) sau funcţionale (F2, F6, etc.).
Sursa: Info News
Ce cred popoarele lumii despre curcubeu
• Incaşii credeau despre curcube ca era un dar de la Zeul Soare
• Arabii vedeau curcubeul ca pe o tapiţerie cerească ţesută de vântul ce bătea dinspre sud
• Atât înţelepţii Norse cât şi cei din tribul Navajo spuneau ca arcul multicolor ce se forma pe cer era un pod între cer şi pământ
• Potrivit unei credinţe populare poloneze îngerii lăsau aur la capetele curcubeului, dar numai un om gol pusca il putea găsi
• O legendă kenyană spune că Dumnezeu a creat două curcubee, unul bărbat şi celălalt femeie, ambele trebuiind să lucreze împreună pentru a opri ploaia
• Asemeni zicalei marinăreşti care spune ca atunci când cerul nopţii este rosu,vremea va fi frumoasa a doua zi, acelaşi lucru prevesteşte şi curcubeul ce apare în timpul nopţii
• În Vechiul Testament, Dumnezeu îi arata lui Noe un curcubeu ca semn de îndurare pentru omenire, după Potop.
• poveste malyeziană spune că un curcubeu marchează sfârşitul unei perioade cu ploi torenţiale sau una în care s-au petrecut mari nenorociri.
• Indienii Mojave din Arizona considerau curcubeul o succesiune de practici magice de care Creatorul avea nevoie pentru a face ca ploaia să se oprească. Dar pentru a pune capăt unei furtuni violente era nevoie de întreaga paletă de culori.
• In mitologia africană se crede despre curcube ca este un şarpe uriaş ce iese la păscut după ploaie, şi care va devora pe nefericitul pe care îl va întâlni în cale
• Indienii Shoshoni cred că bolta cerească este o cupolă de gheaţă de care curcubeul, care este un şarpe gigantic, îşi freacă spinarea, iar particulele de gheaţă ce se desprind de e cupolă în acest timp, vor reveni înapoi pe pământ, iarna sub formă de zăpadă, iar vara sub formă de ploaie.
• Pentru finlandezi şi laponi curcubeul era secera sau arcul zeului Tunetului, un iscusit arcaş a cărui săgeată era fulgerul
• In Asia Centrală şi de nord se spune despre curcubeu că este o cămilă care poartă pe spate trei oameni, primul bate la tobă, şi este tunetul, al doilea flutură o eşarfă, fulgerul iar cel de-al teilea trage căpăstrul făcând astfel ca apa (ploaia), să curgă din gura cămilei.
• Indienii Picior Negru denumes curcubeul pălăria ploiii, undiţa bătrânului sau lasso-ul
• Există un mit germanic în care curcubeul este vasul în care Divinitatea a folosit-o atunci când a colorat penajul păsărilor
• Pentru groelandezi curcubeul este tivul hainei divinităţii
• Pentru vechii galezii curcubeul era jilţul zeiţei Ceridwen
• Peruvienii primitivi aveau atâta veneraţie pentru curcubeu încât stăteau muţi pe întreaga durată cât acesta rămânea pe cer.
• tradiţie medievală germană considera că înainte cu patruzeci de ani de sfârşitul lumii nu va mai apare curcubeul de aceea oamenii se simţeau mângâiaţi ori de câte ori vedeau curcubeul pe cer.
• O credinţă ebraică spune că dacă Yahwe îşi lasă de-o parte arcul şi îl agaţă de nori, acesta este semn că i-a trecut mânia.
• În literatura clasică a antichităţii, curcubeul personifica pe zeiţa Iris. În Grecia Antică, unde toate fenomenele naturale erau personificate, întruchipând zei sau zeiţe, curcubeul era zeiţa Iris: nepoata lui Oceanus (oceanul), fiica lui Thaumas (Zeul minunii) şi a Oceanidei (Electra); soţia lui Zephyrus (Vîntul de apus). Caduceul pe care-l poartă indică faptul că zeiţa avea puteri tămăduitoare, schimbându-şi uneori identitatea cu cea a lui Hermes sau Mercur.
„ Era mesagera cerurilor, ce zbura cu viteza vântului de la un orizont la celălalt, şi chiar în străfundul mării. Prin curcubeul de pe cer, Iris arăta oamenilor calea pe care o străbătuse de la un capăt la altul al boltei cereşti, pentru ai ajuta, aripile şi hainele ei colorate fiind impregnate delumina soarelui.”
Numele de Iris a supravieţuit astăzi ca nume de floare, precum şi numele acelui cerc de culori din jurul punctului negru din mijlocul ochilor.
În alte epoci, acesta era pur şi simplu considerat drumul pe care îl traversa mesagerul Zeiţei Hera, soţia lui Zeus.
• Accepţiunea curcubeului ca pod sau cale era larg răspândită. Pentru unii curcubeul era cel mai bun dintre poduri, construit din trei culori, pentru alţii expresia de „a construi pe curcubeu „ însemna o afacere falimentară, un efort inutil.
• Indienii nord-americani credeau despre curcubeu că era Calea Sufletelor, interpretare pe care o întâlnim la multe alte popoare.
• Pentru japonezi curcubeul este „podul plutitor al cerurilor”;
• Miturile hawaiene şi polineziene îl descriu ca pe calea spre lumea superioară.
• În Alpii Austriei, se spune că sufletele celor drepţi urcă pe curcubeu spre cer
• Băştinaşii din Noua Zeelandă credeau că şefii de trib decedaţi se foloseau de curcubeu pentru a ajunge în noua lor locuinţă din ceruri.
• În unele regiuni din Franţa, crcubeul se numeşte „podul Sfântului Duh”, iar în multe regiuni este numit „podul Sfântului Bernard sau a Sf. Martin, sau a Sf. Petru. Pelerini basci îl numeau „puente de Roma” (podul de la Roma). Uneori, însă, era numit Croix de St. Denis (Crucea Sf. Denise) sau a Sf. Leonard, sau a Sf. Bernard, sau a Sf. Martin). În Italia numele de arcu de Santa Marina este un nume relativ familiar.
• Frecvent, curcubeul este asociat cu numele Căii Lactee. Numele Căii Lactee în arabă se traduce prin Poarta Cerului, iar în rusă curcubeu înseamnă „poarta cerului”. În alte zone curcubeu se spune Poarta Raiului; sau se crede că este o rază de lumină ce cade pe pământ atunci când Sf. Petru deschide poarta railului.
• În unele zone ale Franţei curcubeul se mai numeşte la porte de St. Jacques (poarta Sf. Jacques), iar calea lactee este numită „ chemain de St. Jacques” (Calea Sf. Jacques). În Suabia şi Bavaria sfinţii coboară din cer pe pământ pe curcubeu; în timp ce în Polinezia curcubeul este chiar calea zeilor.
• Unii budisti sustin ca culorile reprezinta cele sapte planete sau cele sapte regiune majore ale terrei.
• În traditia islamica se spune ca curcubeu cuprinde doar patru culori – rosu, albastru, verde si galben, reprezentând cele patru elemente
• Alte culturi afirma ca spectrul unui curcubeu numara sute sau chiar mii de culori.
Sursa: Curcubeu.Ro
CURCUBEUL
Curcubeul, cel mai frumos fenomen din atmosferă ce a impresionat omenirea din toate timpurile, fiind considerat un "semn ceresc" care aduce binele, pacea si prosperitatea.
Curcubeul este un fenomen optic care ia naştere din cauza dispersiei şi reflexiei luminii solare în picăturile de ploaie din atmosferă. El este vizibil atunci când soarele bate din spatele nostru în perdeaua de nori din faţă, lumina reflectându-se pe bolta senina.
Norii sunt grupări mai mult sau mai puţin conturate de picături de apa sau cristale de ghiaţă, aflate în suspensie în atmosferă, provenite din condensarea sau sublimarea vaporilor de apă.
În cele ce urmează vom arăta cum lumina care trece printr-o picătură de apă suferă fenomenele de dispersie şi reflexie. Pentru aceasta vom folosi un fascicul de lumina de culoare roşie.
Dacă acest fascicul de lumină cade pe o picătură rotundă de apă atunci o parte din lumina roşie va ieşi în toate direcţiile, dar cea mai mare parte a luminii roşii va ieşi din picătură pe câteva direcţii privilegiate.
Sursa: Open-Blogs
Curcubeul este un fenomen optic care ia naştere din cauza dispersiei şi reflexiei luminii solare în picăturile de ploaie din atmosferă. El este vizibil atunci când soarele bate din spatele nostru în perdeaua de nori din faţă, lumina reflectându-se pe bolta senina.
Norii sunt grupări mai mult sau mai puţin conturate de picături de apa sau cristale de ghiaţă, aflate în suspensie în atmosferă, provenite din condensarea sau sublimarea vaporilor de apă.
În cele ce urmează vom arăta cum lumina care trece printr-o picătură de apă suferă fenomenele de dispersie şi reflexie. Pentru aceasta vom folosi un fascicul de lumina de culoare roşie.
Dacă acest fascicul de lumină cade pe o picătură rotundă de apă atunci o parte din lumina roşie va ieşi în toate direcţiile, dar cea mai mare parte a luminii roşii va ieşi din picătură pe câteva direcţii privilegiate.
Sursa: Open-Blogs
Autocad
Generalitati
AutoCAD este un program CAD utilizat în proiectarea planurilor în două dimensiuni (2D) şi mai putin trei dimensiuni (3D) dezvoltat şi comercializat de Autodesk.
Sistemul nativ de fişiere sunt cele de tip dwg, precum şi cele dxf (Drawing eXchange Format), extrem de larg răspândite.
Sursa: Info-Blogs
AutoCAD este un program CAD utilizat în proiectarea planurilor în două dimensiuni (2D) şi mai putin trei dimensiuni (3D) dezvoltat şi comercializat de Autodesk.
Sistemul nativ de fişiere sunt cele de tip dwg, precum şi cele dxf (Drawing eXchange Format), extrem de larg răspândite.
Sursa: Info-Blogs
Tenorul italian Luciano Pavarotti a murit
Tenorul italian Luciano Pavarotti a murit
luna februarie, legenda, pancreas, s-a nascut pe data, info artline.ro, new york, puccini, insula, viata lui pavarotti, concerte, mario, pavarotti, luciano pavarotti
Luciano Pavarotti, a incetat din viata, joi dimineata, la locuinta sa din orasul natal Modena, transmite agentia italiana Ansa. Starea sa de sanatate se agravase pe parcursul noptii si isi pierduse cunostinta.
"Luciano Pavarotti a murit in urma cu o ora," a declarat managerul sau, Terri Robson, pentru agentia Reuters.
Celebrul tenor, in varsta de 71 de ani, suferea de cancer la pancreas, iar in luna iulie fusese supus unei interventii chirurgicale., anuntau miercuri postul de televiziune Sky TG24, citat de AFP. El a fost internat pe data de 8 august, intr-o clinica din Modena, in nordul tarii, din cauza unei "stari febrile", iar la 25 august a fost externat si si-a continuat perioada de convalescenta acasa. Cantaretul de opera nu a mai aparut in public dupa operatia sa din 2006. La inceputul acestei veri, in timpul unei ceremonii muzicale oferita in onoarea sa, pe insula Ischia, in apropiere de Napoli, sotia sa a declarat ca tenorul se simte bine si ca pregateste un disc.
Pavarotti, cel mai important tenor din ultimii 30 de ani
Legenda a muzicii de opera, Pavarotti s-a nascut la Modena, in nordul Italiei, pe 12 octombrie 1935. Era unicul fiu al unui brutar pasionat de canto si al unei muncitoare la o fabrica de tigari. A studiat prima data cu tenorul tenore Arrigo Pola si cu maestrul Ettore Campogalliani. A debutat pe scena salii de opera din Reggio Emilia, in 29 aprilie 1961, cu aria lui Rodolfo din "La Boema" de Puccini. In februarie 1965 cunoaste succesul in Statele Unite alaturi de soprana Joan Sutherland, in "Lucia di Lammermoor". Intre cele mai cunoscute concerte ale sale raman cele alaturi de Placido Domingo si Jose Carreras.
A fost singurul cantaret de opera care a vandut mai mult de 100 de milioane de inregistrari.
Pavarotti a cantat ultima data la Metropolitan Opera din New York, pe 13 martie 2004. Atunci a fost aplaudat timp de 12 minute pentru rolul Mario Cavaradossi din "Tosca" de Giacomo Puccini. Avea patru fete, trei din prima casatorie cu Adua si o fata impreuna cu actuala sotie, Nicoletta Mantovani.
Sursa: HotNews.ro
luna februarie, legenda, pancreas, s-a nascut pe data, info artline.ro, new york, puccini, insula, viata lui pavarotti, concerte, mario, pavarotti, luciano pavarotti
Luciano Pavarotti, a incetat din viata, joi dimineata, la locuinta sa din orasul natal Modena, transmite agentia italiana Ansa. Starea sa de sanatate se agravase pe parcursul noptii si isi pierduse cunostinta.
"Luciano Pavarotti a murit in urma cu o ora," a declarat managerul sau, Terri Robson, pentru agentia Reuters.
Celebrul tenor, in varsta de 71 de ani, suferea de cancer la pancreas, iar in luna iulie fusese supus unei interventii chirurgicale., anuntau miercuri postul de televiziune Sky TG24, citat de AFP. El a fost internat pe data de 8 august, intr-o clinica din Modena, in nordul tarii, din cauza unei "stari febrile", iar la 25 august a fost externat si si-a continuat perioada de convalescenta acasa. Cantaretul de opera nu a mai aparut in public dupa operatia sa din 2006. La inceputul acestei veri, in timpul unei ceremonii muzicale oferita in onoarea sa, pe insula Ischia, in apropiere de Napoli, sotia sa a declarat ca tenorul se simte bine si ca pregateste un disc.
Pavarotti, cel mai important tenor din ultimii 30 de ani
Legenda a muzicii de opera, Pavarotti s-a nascut la Modena, in nordul Italiei, pe 12 octombrie 1935. Era unicul fiu al unui brutar pasionat de canto si al unei muncitoare la o fabrica de tigari. A studiat prima data cu tenorul tenore Arrigo Pola si cu maestrul Ettore Campogalliani. A debutat pe scena salii de opera din Reggio Emilia, in 29 aprilie 1961, cu aria lui Rodolfo din "La Boema" de Puccini. In februarie 1965 cunoaste succesul in Statele Unite alaturi de soprana Joan Sutherland, in "Lucia di Lammermoor". Intre cele mai cunoscute concerte ale sale raman cele alaturi de Placido Domingo si Jose Carreras.
A fost singurul cantaret de opera care a vandut mai mult de 100 de milioane de inregistrari.
Pavarotti a cantat ultima data la Metropolitan Opera din New York, pe 13 martie 2004. Atunci a fost aplaudat timp de 12 minute pentru rolul Mario Cavaradossi din "Tosca" de Giacomo Puccini. Avea patru fete, trei din prima casatorie cu Adua si o fata impreuna cu actuala sotie, Nicoletta Mantovani.
Sursa: HotNews.ro
ARTA ROMANA
Istoria artei romane are in vedere nu numai creatiile de pe pamantul italic ,ci si cele realizate in timpul dominatiei romane in toate procinciile imperiului - din trei continente: Grecia, Asia Mica, Siria, Africa romana si Egipt, din Galia, Britania, Germania,si regiunile dunarene.Inconditiile acestea in ce masura este oare posibil a se vorbi despre "o arta romana", a i se descifra originalitatea si a se aplica judecati de valoare? Originea diversa a populatiilor intrate in compozitiaImperiului roman,traditiile lor culturarearat de diverse, capacitatea fiecareia de a asimila spiritul civilizatiei romane, au determinat o reelaborare permanenta a aportului romanilor . Incat arta romana privita intotalitatea ei pastreaza adeseori amprenta spiritului, a conceptiei, a stilului artistic al acestor populatii.
In manifestarile cele mai vechi ale artei romane se regasesc elemente ale artei celorlalte popoare italice cu care romanii au venit in contact. Prima faza deci a artei romane se prezinta ca o sinteza a contributiilor acestor populatii italice . Ideosebi aportul etrusc a fost fundamental in arhitectura templeror si in scluptura in bronz.
Incat , incepind cu sec VI ien creatia artisticaa romanilor va evolua timp de 4 secole paralel cu arta etruscilor. In sec IIien arta romana incepe insa sa-si defineasca personalitatea: numai din acest secol incolo se poate vorbi de o "arta romana".
Este adevarat ca influenta artei grecesti si in special a artei elenistice contemporane se facuse simtita mai de mult pri intermediul etruscilor au al colonistilor greci din sudul Italiei. Dar acum dupa cucerirea Corintului de catre romani tablouri, statui de bronz sau de marmura, basoreliefuri etc jefuite de cuceritorii romani din intreaga lume au fost aduse la Roma in cantitati considerabile. Dupa care ,in orasele Italieisi in primul rand la Roma au venit din Grecia si din orasele Asiei Mici , de buna voie un mare numar de artisti i mestesugari , arhitecti ,pictori si scluptori.
Spirite pozitive si practice ,romanii aveau vocatia realismului .Tendintele artei romanesunt preponderent realiste. Fondul stravechi rustic al romanilor nu-i putea ajuta sa aprecieze nici subtilitatea, nici fantezia , nici rafinamentul, nici temele pur abstracte in arta.Viziunea fundamental realista a romanilor este perfect confirmata si ilustrata in scluptura , dar si un pictura, inclusiv in mozaic .Aceasi viziune explica si preferinta artei romane , mai putin pentru statuie cat mai mult pentru basorelief :gen care -i da artistului posibilitatea
sa consemneze cat mai corect si mai exact un episod sau un fragment din realitatea vietii.
Ca inspiratie si stil, in alegerea motivelor si enuntarea teoriilor arta romana a folosit limbajul artistc grec, integrindu-se perfect in arta elenistica a timpului.
ARHITECTURA
Ca in intreaga lume elenistica ,si la romani arta dominanta era arhitectura.
Casele romanilor se deosebeau de cele ale grecilor ,in primul rand prin acel element tipic roman care este atrimul, curtea interioara , de forma rectangulara sau patrata,cu un bazin sau un put in centru ,iar de jur-inprejur cu camerele de locuit : in atrium erau plasate imaginile stramosilor si caminul domestic , precum si statuile divinitatilor protectoare ale familiei.
Procedeele de constructie s-au perfectionat cand in sec II ieh s-a descoperit un fel de ciment :un conglomeratartificial de pietris si nisip, amestecat cu materii vulcanice, peste care se turna in cofraje mortar.Dupa aceasta, peretele era acoperit cu caramizi are sau cu mici blocuri de piatra taiate in forma de romb. Apoi prin folosirea generalizata a caramizilor arse, a fost posibila constructia boltei in leagansi a cupolei care putea acoperii sali de mari dimensiuni. Asemenea progrese tehnice i-au ajutat pe romani sa realizeze edificiiindraznete,impresionind prin dimensiunile lor uriase : constructii in special cu caracter pur utilitar: bazilici, terme, apeducte si edificii destinate spectacolelor.
Atat de solidele poduri romane, indispensabile imensei retele de drumuri ,erau perfect calculate ca sa reziste la presiunea apei. Podurile din epoca imperiala nu foloseau in totdeauna betonul ci blocuri de travertin . Ei cunosteau din cele mai vechi timpuri si arcul liber. Ponte Milvio din Roma, de pilda , avea arcele cu deschiderea de 18 m : dar in Spania , podul in intregime din argit de langa Alcantara, peste fluviul Tajo, pod lung de 189 m , are sase semiarce circulare, deschiderea celui mai mare fiind de 27 m. Iar podul lui Traian de la Portile de Fier, avea o lungime de aprox. 900 m , cu piloni de piatra la o dis. de 51 m unul de altul.Adeseori podurile trcand peste apele unui rau sau traversand o campie, functionau ca suport al unor apeducte.
Faimoasele apeducte romane, opere impresionante de inginerie, aduceau in orase apa prin tuburi sau canale sustinute de arcuri uriase, de la mari distante. Inginerul roman Frontinus, expert in constructia de apeducte, spunea ca acestea sunt "principalul semn al maretiei Imperiului roman".
O realizare tipic romanain domeniul arhitecturii a fost si amfitiatrul. Aceste gigantice constructii ovale reprezinta o dublare a teatrului semicircular greco roman, a carei prima versiune permanenta , constituita in piatra si stuf vulcanic ,a fost completata de pompei, in 54 ien. Arena de forma eliptica era acoperita cu nisip pentru ca acesta sa absoarba sangele oamenilor ori al animalelor. Primul amfitiatru, prtial din piatra a fost construit la Roma de Augustus, II sub Nerodar cel mai mare amfitiatru romansi totodata si cel mai celebrueste"Amfitiatru Flaviilor"(sau Coloseum).,inceput de Vespasian si terminat de Titus in 80 ien .
Renumite sunt si amfitiatrele din Verona, Arles, Nimes, Pola, sa.Arhitectura amfiteatrelor romane a exercitat o influenta considerabila in epoca renasterii.
Faimoasele terme romane nu erau doar niste enorme si luxoase bai publice, ci si locuri de recreatie si centre de activitati sportive si culturale. Dintre cele existente la Roma cele mai renumite erau cele din Agripa , Termele lui Diocletian construite intre 298-305 si Termele lui Caracala a caror constructie dateaza de la inceputul sec III.
Templul roman era asemenea celui etrusc pe care-l continua dar incorporand si influente grecesti. In general de dimensiuni mici, avea forma dreptunghiulara si era construit pe un podium de piatra inalt. Avea in fata un rand sau doua de coloane, iar cela , incaperea rezervata imaginii divinitatii respective , era pseudoperiptera,adica inconjurata de coloane incorporate pe jumate in zidul celei. Exemplu tipic este templul bine pastrat azi dedicat Fortunei Virile, din Roma,avand alaturi un alt tip de templu circular inchinat Vestei.Perfect conservate au ramas si templele din S Galiei din oraseleVienne si Nimes. Un moment roman original transmis si lumii moderne este si arcul de triunf pt prima data realizat in sec I ieh.
Una din marile capodopere ale arhitecturii este Pantemonul din Roma-"templul tuturor zeilor" cel mai bine conservat si cel mai celebru edificiu pe care ni l-au last romani. Construit in anul 27 ien de Agrippa :distrus de un incendiu , reconstrut de imparatulomitian, apoi de Hadrian dupa un alt incendiu a fost restaurat in fine de Septimius Severus si Caracala . Templul are forma unui edificiu circular, precedat de un vestibul sustinut de 16 coloane .Interiorul este de o absoluta armonie si simplitate.Peretii inbracati in marmura, au 7 nise iarin planul superior,8 edicule. Cu Panteonul intilnim pentru prima data o arhitectura inteleasa ca organizare a spatiului,mai degraba decat ca simpla compozitie a maselor de zidarie.
SCLUPTURA
Si scluptura romana se confunda, in perioada inceputurilor ei, cu cea etrusca. Primele opere remarcabile, din sec IV ien statuia in bronz Oratorul si busturile in bronz ale lui Brutus si Scipio azi in Muzeul Arheologic din Florenta .A urmat api influenta sclupturii elenistice, in care artistul pune accentul pe caracteristicile personale unice ale individului, relevand presupusele raporturi existente intre expresia figurii si caracterul personajului.
Romanii au manifestat o preferinta speciala pentru arta portretului. Aceasta preferinta isi avea explicatia in vechiul obicei al patricienilor de a-si expune in casa in timpul funerariilor unui membru al familiei, mastile stramosilor, executate cu un puteric realism; masti funerare ale caror reminiscenta se vor gasi si in portretele executate in teracota, piatra sau marmura ale generatiilor imediat urmatoare.
Intre timp la Roma se inregistreaza o cerere din ce in ce mai mare de portrete sculptate cat mai realist ale unor personaje atat decedate cat si in viata. Sub influenta suplimentara a traditiilor sculpturii in bronz etrusce romanii pretindeau sculptorilor de obicei greci de origine un stil hotarat, realist.
Incepand din al doi-lea secol inainte de Christos, gustul artistic al romanilor a fost educat, iar creatia artistilor a fost fecundata de influenta greceasca. Forurile, pietele, templele, si alte orase ale italiei s-au umplut de statui grecesti. Artistii romani ai acestui secol in primul rand Pasiteles, autor si al unei descrieri in 5 carti a celor mai renumite opere din antichitate, urmat de Stephanos, Menelaos si Arcesilas, imitau mai degraba stilul alexandrin decat cel clasic, accentuand tendintele proprii spiritului si gustului roman. Statuile divinitatilor sunt mult mai putin frecvente decat cele ale unor personaje contemporane. Octavianus Augustus, de pilda, a fost reprezentat in peste 140 de busturi si statui in cele mai diverse ipostaze: nud asemeni unei divinitati, sau in somptuos costum de general vorbind soldatilor.
In epoca lui Augustus arta oficiala avea un caracter net clasicizant. In schimb triumful realismului este insemnat in portret. Artistul roman nu renunta la dorinta de tipizare a personajului sau dar este mai etent la exprimarea adevarului fizionomiei la liniile expresive ale modelului care in cele din urma recompun un adevarat portret psihologic si moral al personajului. Si portretele de femei extrem de rare in Grecia dar foarte numeroase la Roma aduc o indiscutabila nota de originalitate. Lipsite de conventionalele aspecte ale uneio zeite, sunt figuri tipice de adevarate mame si sotii pline de demnitate avand ca elemente caracterizante si acesoriile si felul coafurii. Spre sfarsitul secolului III sculptorii urmaresc o simplificare a modelului iar in secolul urmator dau formelor proportii colosale. Aceasta insa este data in jurul anului 400 e.n. cand in Occident arta romana incepe sa apuna. Desi nu are prospetimea vivacitatea si fantezia protretului grecesc, portretul roman ramane cea mai importanta contributie a romanilor in domeniul artei. Dupa bustul-portret, basorelieful este genul in masura sa reveleze alte aspecte esentiale ale spiritului roman.
Romanii nu au avut un gust spontan autentic si profund pentru arta. Apreciau arhitectura , dar nu ca arta, ci mai mult ca tehnica. Dar activitatea artistica propriu-zisa o dispretuiau iar placerile gratuite ale artei le considerau o frivola derogare(daca nu chiar un atentat) de la traditionala austeritate. Arta o vedeau utila doar ca un mijoc de educatie civica si ca un instrument politic; ca un mijloc de propaganda nationala, adica glorificand evenimentele militare sau politice, Imperiul s-a servit de arta pentru a celebra victoriile si persoana imparatului.
Basorelieful exprima tocmai acest interes al romanilor pentru consemnarea orgolioasa a evenimentelor istorice precum si gustul lor particular pentru stilul arativ. Printre primele exemple (de la sfarsitul secolului II i.e.n.) sunt scenele de sacrificii de pe altarul lui Domitius Ahenobarbus. Numeroase basoreliefuri, apoi, ornamenteaza fiecare arc de triumf, temple, altare si sarcofage.
Cel mai semnificativ monument din epoca lui augustus este Altarul Pacii, din Roma.
In fine in anul 116 e.n. dateaza monumentul in care basorelieful roman a atins culmea perfectiunii artistice: columna lui Traian. Glorificand victoria imparatului in cele doua razboaie dacice, scenele nareaza cu un dinamism impresionant o multime de episoade, reprezentand o mare diversifitate de figuri , scene, monumente, aspecte din natura sau din viata de tabara, totul intr-o neintrerupta continuitate pe o friza helicoidala.
Tehnica scluptorului anonim si inaltul nivel artistic al operei sale au reprezentat un moment de mare progres in evolutia sclupturii romane Figurile isi au, fiecare, personalitatea lor bine distincta, miscarile propii, naturale, spontane..
PICTURA
Din pictura romana anterioara sec II ien singurele opere cunoscute sunt cateva scene funerare si o serie de portrete pe lemn.
Dar pe la mijlocul aceluias secol peretii unor case din Pompei si din Herculanum aproape singurele localitati in ale caror ruine se gasesc urme ale picturii romane erau decorate cu panouri de stuc in asa fel colorate incat sa imite marmura. Abia un secol mai tarziu apar adevarate picturi. In interioarele caselor din Pompei si Herculum gasim copii dupa modelele grecesti si executate de pictori greci:scene din natura sau din interior, peisaje conventionale, arhitecturi fantastice subiecte mitologice sau legendare,pictura de gen, natura moarta, precum si o delicata ornamentatie cu motive florale.
In pictura romana se noteaza o preferinta insistenta pentru pictura "de gen " si pentru peisaj.Picturii de gen i apartin scenele de viata cotidiana, narate cu un gust viu pentru anecdotic si detaliichiar si in frescele mitologice din Pompei. In aceasi categorie intra si compozitiile cu animale sau vegetale comestibile asa numita natura moarta. Peisajul isi face aparitia intre anii 50-40 ien in decoratiunile murale sau in mozaicurile unor vile din Roma Pompei etc.
Adeseori pictura romana de peisaj include si elemente arhitectonice:numeroase exemple se intilnesc in pictura pompeiana in compozitiile cu caracter idilic sau sacral.
O arta preferata in mod deosebit de romani si foarte raspandita in intregul imperiu a fost mozaicul. Pina in sec II en mozaicurile romane erau lucrate aproape exclusiv in alb- negru; dar din sec urmator mozaicurile policrome incep sa acopere pavimentul, peretii si plafonul vilelor. Marele mozaic opera elenistica din sec II reprezentand batalia lui Alexandru Macedon este capodopera geniului; gasit intr-o vila din Pompei apartine acum Muzeului National din Napoli. Complexele mozaicale din Acuila si uriasul complex de o mare varietate tematica si o exceptionala executie artistica din Piazza Armerina (Sicilia sec IV e.n.); mozaicurile din bisericile paleocrestine din roma (S.Costanza, S.Maria Maggiore) si in special cele din Ravenna din secolele V si VI (mausoleul Galiei Placida, S. Vitale) sunt monumentele genului universal cunoscute.
Sursa: SEVCENCO DELIA
In manifestarile cele mai vechi ale artei romane se regasesc elemente ale artei celorlalte popoare italice cu care romanii au venit in contact. Prima faza deci a artei romane se prezinta ca o sinteza a contributiilor acestor populatii italice . Ideosebi aportul etrusc a fost fundamental in arhitectura templeror si in scluptura in bronz.
Incat , incepind cu sec VI ien creatia artisticaa romanilor va evolua timp de 4 secole paralel cu arta etruscilor. In sec IIien arta romana incepe insa sa-si defineasca personalitatea: numai din acest secol incolo se poate vorbi de o "arta romana".
Este adevarat ca influenta artei grecesti si in special a artei elenistice contemporane se facuse simtita mai de mult pri intermediul etruscilor au al colonistilor greci din sudul Italiei. Dar acum dupa cucerirea Corintului de catre romani tablouri, statui de bronz sau de marmura, basoreliefuri etc jefuite de cuceritorii romani din intreaga lume au fost aduse la Roma in cantitati considerabile. Dupa care ,in orasele Italieisi in primul rand la Roma au venit din Grecia si din orasele Asiei Mici , de buna voie un mare numar de artisti i mestesugari , arhitecti ,pictori si scluptori.
Spirite pozitive si practice ,romanii aveau vocatia realismului .Tendintele artei romanesunt preponderent realiste. Fondul stravechi rustic al romanilor nu-i putea ajuta sa aprecieze nici subtilitatea, nici fantezia , nici rafinamentul, nici temele pur abstracte in arta.Viziunea fundamental realista a romanilor este perfect confirmata si ilustrata in scluptura , dar si un pictura, inclusiv in mozaic .Aceasi viziune explica si preferinta artei romane , mai putin pentru statuie cat mai mult pentru basorelief :gen care -i da artistului posibilitatea
sa consemneze cat mai corect si mai exact un episod sau un fragment din realitatea vietii.
Ca inspiratie si stil, in alegerea motivelor si enuntarea teoriilor arta romana a folosit limbajul artistc grec, integrindu-se perfect in arta elenistica a timpului.
ARHITECTURA
Ca in intreaga lume elenistica ,si la romani arta dominanta era arhitectura.
Casele romanilor se deosebeau de cele ale grecilor ,in primul rand prin acel element tipic roman care este atrimul, curtea interioara , de forma rectangulara sau patrata,cu un bazin sau un put in centru ,iar de jur-inprejur cu camerele de locuit : in atrium erau plasate imaginile stramosilor si caminul domestic , precum si statuile divinitatilor protectoare ale familiei.
Procedeele de constructie s-au perfectionat cand in sec II ieh s-a descoperit un fel de ciment :un conglomeratartificial de pietris si nisip, amestecat cu materii vulcanice, peste care se turna in cofraje mortar.Dupa aceasta, peretele era acoperit cu caramizi are sau cu mici blocuri de piatra taiate in forma de romb. Apoi prin folosirea generalizata a caramizilor arse, a fost posibila constructia boltei in leagansi a cupolei care putea acoperii sali de mari dimensiuni. Asemenea progrese tehnice i-au ajutat pe romani sa realizeze edificiiindraznete,impresionind prin dimensiunile lor uriase : constructii in special cu caracter pur utilitar: bazilici, terme, apeducte si edificii destinate spectacolelor.
Atat de solidele poduri romane, indispensabile imensei retele de drumuri ,erau perfect calculate ca sa reziste la presiunea apei. Podurile din epoca imperiala nu foloseau in totdeauna betonul ci blocuri de travertin . Ei cunosteau din cele mai vechi timpuri si arcul liber. Ponte Milvio din Roma, de pilda , avea arcele cu deschiderea de 18 m : dar in Spania , podul in intregime din argit de langa Alcantara, peste fluviul Tajo, pod lung de 189 m , are sase semiarce circulare, deschiderea celui mai mare fiind de 27 m. Iar podul lui Traian de la Portile de Fier, avea o lungime de aprox. 900 m , cu piloni de piatra la o dis. de 51 m unul de altul.Adeseori podurile trcand peste apele unui rau sau traversand o campie, functionau ca suport al unor apeducte.
Faimoasele apeducte romane, opere impresionante de inginerie, aduceau in orase apa prin tuburi sau canale sustinute de arcuri uriase, de la mari distante. Inginerul roman Frontinus, expert in constructia de apeducte, spunea ca acestea sunt "principalul semn al maretiei Imperiului roman".
O realizare tipic romanain domeniul arhitecturii a fost si amfitiatrul. Aceste gigantice constructii ovale reprezinta o dublare a teatrului semicircular greco roman, a carei prima versiune permanenta , constituita in piatra si stuf vulcanic ,a fost completata de pompei, in 54 ien. Arena de forma eliptica era acoperita cu nisip pentru ca acesta sa absoarba sangele oamenilor ori al animalelor. Primul amfitiatru, prtial din piatra a fost construit la Roma de Augustus, II sub Nerodar cel mai mare amfitiatru romansi totodata si cel mai celebrueste"Amfitiatru Flaviilor"(sau Coloseum).,inceput de Vespasian si terminat de Titus in 80 ien .
Renumite sunt si amfitiatrele din Verona, Arles, Nimes, Pola, sa.Arhitectura amfiteatrelor romane a exercitat o influenta considerabila in epoca renasterii.
Faimoasele terme romane nu erau doar niste enorme si luxoase bai publice, ci si locuri de recreatie si centre de activitati sportive si culturale. Dintre cele existente la Roma cele mai renumite erau cele din Agripa , Termele lui Diocletian construite intre 298-305 si Termele lui Caracala a caror constructie dateaza de la inceputul sec III.
Templul roman era asemenea celui etrusc pe care-l continua dar incorporand si influente grecesti. In general de dimensiuni mici, avea forma dreptunghiulara si era construit pe un podium de piatra inalt. Avea in fata un rand sau doua de coloane, iar cela , incaperea rezervata imaginii divinitatii respective , era pseudoperiptera,adica inconjurata de coloane incorporate pe jumate in zidul celei. Exemplu tipic este templul bine pastrat azi dedicat Fortunei Virile, din Roma,avand alaturi un alt tip de templu circular inchinat Vestei.Perfect conservate au ramas si templele din S Galiei din oraseleVienne si Nimes. Un moment roman original transmis si lumii moderne este si arcul de triunf pt prima data realizat in sec I ieh.
Una din marile capodopere ale arhitecturii este Pantemonul din Roma-"templul tuturor zeilor" cel mai bine conservat si cel mai celebru edificiu pe care ni l-au last romani. Construit in anul 27 ien de Agrippa :distrus de un incendiu , reconstrut de imparatulomitian, apoi de Hadrian dupa un alt incendiu a fost restaurat in fine de Septimius Severus si Caracala . Templul are forma unui edificiu circular, precedat de un vestibul sustinut de 16 coloane .Interiorul este de o absoluta armonie si simplitate.Peretii inbracati in marmura, au 7 nise iarin planul superior,8 edicule. Cu Panteonul intilnim pentru prima data o arhitectura inteleasa ca organizare a spatiului,mai degraba decat ca simpla compozitie a maselor de zidarie.
SCLUPTURA
Si scluptura romana se confunda, in perioada inceputurilor ei, cu cea etrusca. Primele opere remarcabile, din sec IV ien statuia in bronz Oratorul si busturile in bronz ale lui Brutus si Scipio azi in Muzeul Arheologic din Florenta .A urmat api influenta sclupturii elenistice, in care artistul pune accentul pe caracteristicile personale unice ale individului, relevand presupusele raporturi existente intre expresia figurii si caracterul personajului.
Romanii au manifestat o preferinta speciala pentru arta portretului. Aceasta preferinta isi avea explicatia in vechiul obicei al patricienilor de a-si expune in casa in timpul funerariilor unui membru al familiei, mastile stramosilor, executate cu un puteric realism; masti funerare ale caror reminiscenta se vor gasi si in portretele executate in teracota, piatra sau marmura ale generatiilor imediat urmatoare.
Intre timp la Roma se inregistreaza o cerere din ce in ce mai mare de portrete sculptate cat mai realist ale unor personaje atat decedate cat si in viata. Sub influenta suplimentara a traditiilor sculpturii in bronz etrusce romanii pretindeau sculptorilor de obicei greci de origine un stil hotarat, realist.
Incepand din al doi-lea secol inainte de Christos, gustul artistic al romanilor a fost educat, iar creatia artistilor a fost fecundata de influenta greceasca. Forurile, pietele, templele, si alte orase ale italiei s-au umplut de statui grecesti. Artistii romani ai acestui secol in primul rand Pasiteles, autor si al unei descrieri in 5 carti a celor mai renumite opere din antichitate, urmat de Stephanos, Menelaos si Arcesilas, imitau mai degraba stilul alexandrin decat cel clasic, accentuand tendintele proprii spiritului si gustului roman. Statuile divinitatilor sunt mult mai putin frecvente decat cele ale unor personaje contemporane. Octavianus Augustus, de pilda, a fost reprezentat in peste 140 de busturi si statui in cele mai diverse ipostaze: nud asemeni unei divinitati, sau in somptuos costum de general vorbind soldatilor.
In epoca lui Augustus arta oficiala avea un caracter net clasicizant. In schimb triumful realismului este insemnat in portret. Artistul roman nu renunta la dorinta de tipizare a personajului sau dar este mai etent la exprimarea adevarului fizionomiei la liniile expresive ale modelului care in cele din urma recompun un adevarat portret psihologic si moral al personajului. Si portretele de femei extrem de rare in Grecia dar foarte numeroase la Roma aduc o indiscutabila nota de originalitate. Lipsite de conventionalele aspecte ale uneio zeite, sunt figuri tipice de adevarate mame si sotii pline de demnitate avand ca elemente caracterizante si acesoriile si felul coafurii. Spre sfarsitul secolului III sculptorii urmaresc o simplificare a modelului iar in secolul urmator dau formelor proportii colosale. Aceasta insa este data in jurul anului 400 e.n. cand in Occident arta romana incepe sa apuna. Desi nu are prospetimea vivacitatea si fantezia protretului grecesc, portretul roman ramane cea mai importanta contributie a romanilor in domeniul artei. Dupa bustul-portret, basorelieful este genul in masura sa reveleze alte aspecte esentiale ale spiritului roman.
Romanii nu au avut un gust spontan autentic si profund pentru arta. Apreciau arhitectura , dar nu ca arta, ci mai mult ca tehnica. Dar activitatea artistica propriu-zisa o dispretuiau iar placerile gratuite ale artei le considerau o frivola derogare(daca nu chiar un atentat) de la traditionala austeritate. Arta o vedeau utila doar ca un mijoc de educatie civica si ca un instrument politic; ca un mijloc de propaganda nationala, adica glorificand evenimentele militare sau politice, Imperiul s-a servit de arta pentru a celebra victoriile si persoana imparatului.
Basorelieful exprima tocmai acest interes al romanilor pentru consemnarea orgolioasa a evenimentelor istorice precum si gustul lor particular pentru stilul arativ. Printre primele exemple (de la sfarsitul secolului II i.e.n.) sunt scenele de sacrificii de pe altarul lui Domitius Ahenobarbus. Numeroase basoreliefuri, apoi, ornamenteaza fiecare arc de triumf, temple, altare si sarcofage.
Cel mai semnificativ monument din epoca lui augustus este Altarul Pacii, din Roma.
In fine in anul 116 e.n. dateaza monumentul in care basorelieful roman a atins culmea perfectiunii artistice: columna lui Traian. Glorificand victoria imparatului in cele doua razboaie dacice, scenele nareaza cu un dinamism impresionant o multime de episoade, reprezentand o mare diversifitate de figuri , scene, monumente, aspecte din natura sau din viata de tabara, totul intr-o neintrerupta continuitate pe o friza helicoidala.
Tehnica scluptorului anonim si inaltul nivel artistic al operei sale au reprezentat un moment de mare progres in evolutia sclupturii romane Figurile isi au, fiecare, personalitatea lor bine distincta, miscarile propii, naturale, spontane..
PICTURA
Din pictura romana anterioara sec II ien singurele opere cunoscute sunt cateva scene funerare si o serie de portrete pe lemn.
Dar pe la mijlocul aceluias secol peretii unor case din Pompei si din Herculanum aproape singurele localitati in ale caror ruine se gasesc urme ale picturii romane erau decorate cu panouri de stuc in asa fel colorate incat sa imite marmura. Abia un secol mai tarziu apar adevarate picturi. In interioarele caselor din Pompei si Herculum gasim copii dupa modelele grecesti si executate de pictori greci:scene din natura sau din interior, peisaje conventionale, arhitecturi fantastice subiecte mitologice sau legendare,pictura de gen, natura moarta, precum si o delicata ornamentatie cu motive florale.
In pictura romana se noteaza o preferinta insistenta pentru pictura "de gen " si pentru peisaj.Picturii de gen i apartin scenele de viata cotidiana, narate cu un gust viu pentru anecdotic si detaliichiar si in frescele mitologice din Pompei. In aceasi categorie intra si compozitiile cu animale sau vegetale comestibile asa numita natura moarta. Peisajul isi face aparitia intre anii 50-40 ien in decoratiunile murale sau in mozaicurile unor vile din Roma Pompei etc.
Adeseori pictura romana de peisaj include si elemente arhitectonice:numeroase exemple se intilnesc in pictura pompeiana in compozitiile cu caracter idilic sau sacral.
O arta preferata in mod deosebit de romani si foarte raspandita in intregul imperiu a fost mozaicul. Pina in sec II en mozaicurile romane erau lucrate aproape exclusiv in alb- negru; dar din sec urmator mozaicurile policrome incep sa acopere pavimentul, peretii si plafonul vilelor. Marele mozaic opera elenistica din sec II reprezentand batalia lui Alexandru Macedon este capodopera geniului; gasit intr-o vila din Pompei apartine acum Muzeului National din Napoli. Complexele mozaicale din Acuila si uriasul complex de o mare varietate tematica si o exceptionala executie artistica din Piazza Armerina (Sicilia sec IV e.n.); mozaicurile din bisericile paleocrestine din roma (S.Costanza, S.Maria Maggiore) si in special cele din Ravenna din secolele V si VI (mausoleul Galiei Placida, S. Vitale) sunt monumentele genului universal cunoscute.
Sursa: SEVCENCO DELIA
Succesul in afaceri
Majoritatea oamenilor ar dori să aibă succes în activităţile sale, dar nu ştiu ce trebuie să facă pentru aceasta şi de aceea preferă să nu facă nimic. Frica de a face greşeli sau posibilitatea de a eşua în ceea ce şi-au propus sunt principalele motive prin care ei încearcă să justifice inacţiunile sale. Anume aceste persoane şi suferă eşecuri chiar fără să facă nimic, deşi destinul le-ar fi dat mai multe posibilităţi.
Succesul nu este un fenomen care vine pe neaşteptate. Pentru a reuşi trebuie să muncim foarte mult şi să avem anumite calităţi indispensabile reuşitei ca fermitate, risc, bunăvoinţă, încredere în propriile forţe, finalitate şi un pic de noroc.
Fiecare om poate avea succes şi pentru a ajunge la el ar trebui să nu ezite şi să aştepte ani de-a rândul cea mai favorabilă oportunitate. El trebui să acţioneze cât mai curând încercând să găsească calea cea mai potrivită cale pentru a ajunge la punctul final.
Nimeni nu poate să prescrie ingredientele care ar duce spre reuşită. Însă cert este că fiecare om atribuie succesului un sens aparte, cel de care are nevoie el. Pentru unii principalul scop în viaţă este de a ajunge la punctul de vârf al piramidei ierarhice la unitatea la care acţionează, pentru alţii - situaţia ideală li se prezintă ca un trai fără griji şi nelinişti. În mod corespunzător deducem că, succesul depinde de dimensiunile intereselor şi realizarea scopurilor propuse în viaţă. De aceea în continuare ne vom concentra asupra precizării scopului pe care îl urmărim. Scopul nostru este de a deveni nişte conducători de un nivel efectiv şi de a reuşi în arta conducerii. Pentru acesta ar trebui să ne amintim din experienţa noastră de cele mai plăcute momente ale vieţii sau de momentele în care am primit cele mai mari satisfacţii sufleteşti. Vom descoperi cu stupoare că am fost fericiţi nu atunci când ne relaxam, ci în momentele de maximă intensitate a forţelor noastre. Eram mulţumiţi când depuneam eforturi şi primeam o notă mare la şcoală sau căutam să ne angajăm la un lucru prestigios şi reuşeam.
Succesul este o acţiune care la etapa finală presupune o răsplată. În exemplele noastre: o notă mare, un serviciu prestigios sau chiar admiraţia celor din jur. Când însă în urma eforturilor depuse nu suntem răsplătiţi, atunci simţim o dezamăgire adâncă, care pentru unii oameni foarte emotivi se poate transforma în insucces.
Mintea omului este programată să-şi propună nişte scopuri şi să încerce să le atingă. Mai mult ca atât omul, este adânc decepţionat atunci când îşi pierde scopul în viaţă. Anume această trăsătură a omului a fost denumită de I.P. Pavlov ca “Reflexul scopului”. Reflexul scopului este instinctul care împinge orice vietate spre căutarea a ceva nou - informaţie nouă, cunoştinţe noi.
După definiţia lui Pavlov - reflexul scopului este forma de bază a energiei vitale din organismele noastre. Toată existenţa noastră, toate îmbunătăţirile ei, toată cultura ei sunt aduse numai de oameni care tind spre atingerea ţelurilor puse de ei (conştient sau inconştient) în viaţă.
Din această cauză e foarte important de a ne lămuri, care sunt scopurile noastre pe termen scurt şi lung. Desigur natura a înzestrat fiecare om cu diferite capacităţi în diferită proporţie, dar ea ne protejează în majoritatea cazurilor de punerea scopurilor nerealistice.
Revenind la manageri există o tendinţă a lor de a cădea într-una din următoarele două categorii: cei care definesc ce este de făcut, fac şi apoi pleacă acasă; cei care crează în permanenţă agitaţie prin exteriorizare de activităţi şi care încearcă să-şi justifice poziţia mai degrabă prin efortul palpabil pe care îl depun decât prin rezultatele la care ajung. Cei din ultima categorie sunt de asemenea reactivi în răspunsuri şi nu inovativi. Această abordare este într-o măsură mai mică sau mai mare prezentă la toţi managerii. Totuşi primejdia cea mai mare este că dacă un manager petrece prea mult timp autojustificându-se s-ar putea să nu mai reuşească să stabilească ce are de făcut şi astfel nici să nu mai facă ce are de făcut. Până la urmă managerii sunt judecaţi mai degrabă după rezultatele lor decât după orice altceva. Comportamentul centrat pe activitate este mai degrabă asociat incompetenţei sau neliniştii decât chiar comportamentul politic abil. Pe termen lung, acest tip de comportament agravează în realitate poziţia managerului în loc să o amelioreze. De aceea pentru a nu ajunge în viitor la situaţii de genul celor prezentate mai sus trebuie să ne învăţăm să ne stabilim corect scopurile şi să delimităm aria activităţii noastre.
Odată ce ne-am stabilit scopul principal, adică cel strategic, începem să împărţim acel scop major în scopuri tactice mai mărunte, le analizăm şi numai acum putem să întocmim planul de acţiune. Planul da activitate poate fi pe termen lung pentru scopurile mai dificil îndeplinite. El include un lung şir de nivele, pe care v-a trebui să le parcurgeţi, înainte de a vă apropia de scopul final. De obicei împrejurările deseori fac ca planul pe termen lung să se modifice sau chiar să devieze de la ţinta finală. Astfel e mai util să ne pregătim planuri mai puţin voluminoase pe termen scurt şi mediu. Ele sunt îndeplinite cu eforturi mai puţine şi fac parte din etapizarea planului global.
Planul curent (din fiecare zi) ar trebui neapărat să includă activităţile ce nu pot fi amânate în ordinea importanţei şi urgenţei. Plănuirea are scopul de a face ca omul să nu se împotmolească în detalii şi să facă diferenţă între ceea ce este important şi neesenţial. Se recomandă următoarea clasificaţie a activităţilor în ordinea îndeplinirii lor:
¨ Activităţi importante şi urgente
¨ Activităţi importante, dar nu urgente
¨ Activităţi urgente, dar neimportante
¨ Activităţi ce dau senzaţia de ocupare
¨ Pierdere de timp
Prima categorie include activităţile ce trebuie efectuate neapărat, care în caz de ne îndeplinire aduc neplăceri. A doua categorie e constituită din treburi ce sunt permanent amânate, dar care se referă la direcţiile de bază a punerii în practică a scopurilor noastre. La categoria de activităţi urgente, dar neimportante se referă, de exemplu, obligaţia de a merge la o întrunire neinteresantă. Activităţile ce ne răpesc vremea, dar nu se atribuie nici la cele importante şi nici la cele urgente pot fi de genul celor de a aranja actele şi hârtiile de pe masa de lucru, clasificându-le după anumite criterii. Ultimele două grupe ne creează doar impresia de ocupare utilă, însă practic nu ne aduc nici un folos semnificativ nici nouă, nici persoanelor din anturaj. Plănuirea trebuie orientată spre primele două categorii.
Un lucru foarte important pentru un manager este delimitarea postului. Această delimitarea trebuie privită mai degrabă ca un proces continuu decât ca o activitate singulară. Organizaţiile trebuie să se schimbe pentru a putea supravieţui, iar posturile managerilor trebuie actualizate în mod corespunzător. Această abordare ne-ar permite să definim cu o claritate superioară scopurile şi priorităţile în cadrul sarcinilor care caracterizează postul. În unele unităţi economice managerii s-ar putea să primească indicaţii de la manageri superiori, ceea ce le-ar permite să-şi execute sarcinile fără să stea prea mult la identificarea lor. În alte situaţii însă - probabil acolo unde au loc frecvente modificări interne şi de mediu extern - managerul trebuie să aloce mult timp definirii obiectivelor. Un ghid suplimentar se poate dovedi modul în care munca a fost prestată de un predecesor, cu condiţia de a ameliora tehnica de muncă pentru a atinge rezultate superioare sau pentru a se adapta noilor împrejurări mai cu uşurinţă. De regulă titularul postului descoperă că-şi asumă unele sarcini de care şeful nu este conştient. Este de asemenea de întrevăzut să existe sarcini pe care ceilalţi se aşteaptă să le rezolve şi de care el nu este conştient. De aceea este foarte importantă reactualizarea sarcinilor, obligaţiilor, obiectivelor şi posibilităţilor ce ni le oferă postul de manager.
O mare parte din timp managerul şi-o petrece răspunzând la presiuni curente şi la cererile altora. Ceea ce vrea managerul să realizeze pe termen lung este foarte bine, dar de cele mai multe ori nu poate fi luat în considerare până când nu au fost anulate presiunile imediate. Există chiar pericolul ca managerul să reacţioneze doar la aceste presiuni fără să se mai gândească la perspectiva pe termen lung. Se poate de asemenea ca managerii să răspundă doar la anumite presiuni pe termen scurt şi ignorând altele, nemaivorbind de punerea problemei cu adevărat importante. Răspunsul la o selecţie predeterminată de probleme imediate poate deveni un mod de viaţă pentru anumiţi manageri. În unele cazuri aceasta se întâmplă datorită presiunii directe asupra managerului, în altele deoarece el vrea să evite anumite aspecte. Unul dintre neajunsurile create de această abordare este că unele dintre aspectele ignorate sunt importante; în plus, dacă managerul ar privi lucrurile dintr-o perspectivă pe termen lung, atunci unii dintre aceşti factori de presiune pe termen scurt ar putea fi reduşi sau eliminaţi. Managerii trebuie să compare ce au de rezolvat imediat cu ceea ce şi-au propus să facă.
De aceea este foarte util de încercat de a dedica cel puţin 10-15 min. în fiecare zi pentru a rezolva sau măcar a începe rezolvarea problemelor pentru care niciodată nu aţi avut timp, dar care vă vor avansa puţin în atingerea scopului principal. Ştim cu toţii că, ne străduim să facem aceea ce ne place să facem, şi încercăm să ne eschivăm de la sarcinile care ne sunt neplăcute. O soluţie ar fi să încercăm să ne convingem că ceea ce trebuie de făcut este de fapt o ocupaţie foarte interesantă şi noi aşteptăm cu nerăbdare să ne apucăm de ceea ce trebuie de făcut. Dacă această variantă nu se încununează cu succes, ar trebui de încercat metoda impulsionării. Ideea e de a inventa stimulente şi imbolduri sub forma unor recompense care ne-ar fi foarte plăcute după terminarea lucrului.
Psihologii au descoperit încă demult că omul are capacitatea de a inventa sute şi mii de scuze în scopul de a nu face nimic. Din această cauză ar fi recomandabil de a analiza sincer posibilităţile şi imposibilităţile de a face ceva în momentul în care vrem să renunţăm la lucrul dat.
Dacă şi acele primele două metode nu sunt de mare folos, s-ar putea de încercat de a lega îndeplinirea lucrului de nişte obligaţii. De exemplu s-ar putea de stabilit un termen fix pentru îndeplinirea lucrului. În acelaşi timp termenii propuşi trebuie să fie reali. În caz contrar nu ve-ţi îndeplini ceea ce este de făcut şi chiar ve-ţi putea renunţa la ceea ce este de efectuat.
Un ajutor recomandabil a ceea ce este de făcut ni-l aduce managementul prin obiective. Humble susţine că, după părerea sa , fiecare manager trebuie să definească obiectivul global al postului său, iar apoi să identifice şase până la opt sarcini cheie care trebuie realizate pentru a atinge obiectivul final. Identificarea sarcinilor cheie prezintă unele avantaje. Un aspect al abordării lui Humble este acela că, dacă obiectivul global şi sarcinile cheie sunt definite, atunci restul detaliilor se realizează implicit. În consecinţă trebuie acordată atenţie definirii în detaliu a fiecărei sarcini cheie. Aceasta trebuie însoţită de specificarea unui minim acceptabil de nivel de performanţă. Ori de câte ori e posibil aceasta de cuantificat, în special prin includerea unor norme cantitative şi calitative, plafoane de cheltuieli şi termene de realizare. Informaţia de control esenţială pentru aprecierea gradului de îndeplinire a sarcinilor trebuie şi ea specificată. Precizarea sarcinilor-cheie ale unui post primite managerului să aprecieze dacă se concentrează sau nu asupra acelor elemente esenţiale care trebuie realizate pentru a atinge obiectivul global. Minusurile pot fi identificate exact, iar managerul îşi poate aprecia singur performanţa. După aceea el poate sesiza aspectele în care activitatea poate fi restructurată sau în care propria sa performanţă poate fi îmbunătăţită. Acest tip de abordare poate crea multe avantaje motivaţionale din îmbunătăţirea performanţei proprii. Prin această metodă se asimilează disciplina procedurală. Listarea sarcinilor-cheie îl poate determina pe manager să se întrebe dacă îşi alocă timpul între acele sarcini proporţional cu importanţa lor. Abordarea prezintă şi dezavantaje. Există pericolul că acele sarcini care pot fi uşor cuantificate şi controlate să fia supraestimate. Uneori obiectivul sau unele sarcini sunt greu de definit, dar ele nu trebuie neglijate doar pentru că succesele în alte domenii pot fi înregistrate mai uşor. Un alt pericol este acela că obiectivele să nu fi fost stabilite corect sau să nu fie integrate în contextul global al activităţilor organizaţiei. Din această cauză Jon Humble recomandă abordarea managerială “prin obiective” la nivelul întregii organizaţii, cu obiectivele individuale ale managerilor conectate la cele ale organizaţiei. Alan Fox a explicat şi a argumentat că, dacă organizaţia este considerată la nivel global şi abordată pluralist, atunci se poate observa că politici benefice pentru organizaţie nu sunt întotdeauna şi conforme cu interesele unor grupuri sau indivizi. Din nefericire unii manageri nu reuşesc să identifice conflictele de interese pe care o astfel de abordare le precipită şi ca atare abordarea lor este inadecvată. Din motivele prezentate mai sus putem spune că e mai recomandabil de asociat managementul prin obiective individual cu cel organizaţional şi de făcut unele concesii la unele capitole, iar în unele cazuri ar fi mai bine de aşteptat o abordare organizaţională oficială.
O metodă alternativă sau suplimentară care poate ajuta managerul să aprecieze dacă îşi foloseşte timpul eficient este analiza setului de roluri. În loc de identificare sarcinilor prin întrebarea “Ce ar trebui să fac?” se pleacă de la “Ce aşteaptă alţii de la mine?”. Pentru acesta trebuie identificate mai întâi elementele setului de roluri. Procesul de identificare a cerinţelor membrilor setului de roluri presupune analizarea unor date disponibile sau, acolo unde se poate, chiar chestionarea partenerilor în legătură cu cerinţele lor. Următorul pas constă în sistematizarea într-o formă coerentă a datelor primare şi a cerinţelor frecvent conflictuale. Trebuie identificate principalele activităţi, persoane şi grupuri cu care lucrează managerul. Schema folosită trebuie să identifice priorităţile şi volumul de muncă corespunzător fiecărui element. Trebuie reamintit că pot exista membri extrem de influienţi ai setului de roluri cu care contactul este foarte rar, dar foarte important. Următorul pas presupune corelarea timpului şi a priorităţii acordate elementelor setului de roluri, cu cerinţele efective. În aprecierea volumului de timp solicitat de alte persoane sau grupuri este bine să ne reamintim că putem aloca fie prea mult timp, fie prea puţin. Subalternii se pot simţi prea supravegheaţi, iar superiorii îşi pot propune să nu-şi petreacă prea mult timp cu un manager. Este evident potenţial periculos să petreci prea puţin timp cu şeful tău faţă de cât consideră el necesar. Perfecţionarea schemei setului de roluri presupune alocarea unei părţi din timp pentru sine însuşi, la fel ca şi pentru ceilalţi care îşi vor lua invariabil o felie din timpul managerului. O fază importantă în elaborarea schemei setului de roluri este definirea priorităţilor în cadrul ei între solicitanţii timpului managerial.
Un punct de vedere asupra funcţionalităţii managerului este că singura sa resursă reală este timpul. Se pot observa enorme variaţii în felul în care diferiţi manageri îşi folosesc timpul cu eficacitate sau îl risipesc. Ca urmare, acest subiect merită o atenţie specială. După părerea lui Smails: “Fiecare pierdere poate fi recompensată: pierderea averii - cu o nouă muncă asiduă, pierderea cunoştinţelor - cu un studiu nou, pierderea sănătăţii - cu abţinere şi ajutor medical, numai pierderea timpului nu poate fi înlocuită cu nimic”. De aceea ar fi util să prezentăm unele reguli care ar trebui să fie urmate:
¨ Cheltuiţi timpul numai pe lucrurile care sunt cu adevărat importante.
¨ Când plănuiţi timpul, luaţi în consideraţie şi faptul că pot apărea probleme neprevăzute.
¨ Nu încercaţi să scoateţi dintr-un ceas mai mult de 60 min. Nu grăbiţi timpul.
¨ Dacă în timpul rezolvării unei probleme aţi economisit timpul, încercaţi să-l folosiţi cu cât mai mare folos.
¨ Ocoliţi persoanele ce încearcă să-şi economisească timpul personal din contul timpului vostru.
¨ Dezvoltaţi deprinderea de a vă da socoteală despre timpul folosit. Puteţi să alocaţi o oră dintr-o zi pentru aceasta.
¨ Nu lăsaţi treburile pentru a fi rezolvate mai târziu. Începeţi să le rezolvaţi chiar în momentul în care au apărut dacă aveţi timp.
¨ Lucrurile şi activităţile mai puţin importante încercaţi să le simplificaţi pentru a nu cheltui prea mult timp cu ele.
¨ Pedantismul excesiv în abordarea unor probleme de multe ori are rolul de justificare a încetinelii şi tărăgănelii.
¨ Niciodată nu amânaţi treburile cu scuze de genul că nu aveţi timp destul pentru a rezolva această problemă. Întotdeauna merită să încercaţi. Chiar şi cele mai mici intervale de timp trebuie folosite util.
¨ Pauzele creative sunt necesare în timp ce folosirea în nici un scop a timpului este dăunătoare.
¨ E util de a cheltui timp liber doar pentru activităţile care vă dau posibilitatea de a se odihni cu cel mai mare efect.
Există o multitudine de metodici, care ne asigură, după cum spun autorii lor, legătura armonioasă între eul personal şi mediul înconjurător. Cele mai populare sunt lucrările psihoterapeutului Erick Bern, autorului metodei tranzacţionale. Bern şi toţi discipolii săi susţin că oamenii se împart în Învingători (cei ce reuşesc) - oameni ce ştiu să trăiască în deplină pace cu ei însuşi. Această calitate este instrumentul de bază în arta de a reuşi. Învinsul, în baza calităţilor sale cu greu poate să ajungă la succes, iar dacă accidental a atins acel succes nu se poate bucura de el considerândul ca un insucces. Fiecare dintre noi are calităţi de un fel şi de altul. Învingătorii sunt acei care îşi dezvoltă la maxim potenţialul şi posibilităţile de a se realiza în condiţiile date. Ei au abilitatea de a aprecia şi alţi oameni aşa cum sunt ei. Învingătorii nu visează la lucruri irealizabile. Ei nu se laudă cu cunoştinţele sale, cu originea şi educaţia lor, ei nu sunt impulsivi. Ei sunt întotdeauna sinceri şi naturali, ei nu îmbracă măşti pentru a plăcea cuiva. Învingătorul posedă destulă forţă să spună că el nu cunoaşte când problema în cauză iese din circumstanţele sale. El nu se socoate pe el însuşi nici ca cel mai prost şi nici ca cel mai deştept. El este pur şi simplu aşa cum este. Dar cea mai importantă caracteristică a lui este că el întotdeauna rămâne optimist. El poate să sufere un eşec, dar încrederea în propriile forţe îl vor ajuta să interpreteze acesta ca ceva necesar pentru a continua lucrul. Învingătorii sunt independenţi. Ei nu depind de opinia, dispoziţia sau purtarea altcuiva. Ei ascultă părerile altor oameni, le analizează şi îşi fac concluziile corecte. Învingătorii niciodată nu joacă rolul de oameni neputincioşi, lor nu li e frică să fie răspunzători de ceva. Ei ştiu că fiecare acţiune şi eveniment îşi are rolul şi momentul său. Învingătorii au un interes deosebit faţă de viaţă, primesc satisfacţii de la lucru, jocuri, oameni, natură. Ei sunt spontani şi îşi pot schimba planurile în funcţie de circumstanţe. Ei sunt mândri de realizările sale şi se bucură de succesele altora. Cei ce reuşesc nu anticipează niciodată insuccesul.
Cei învinşi sau rataţii nu vreau să trăiască în prezent. Ei încearcă să împovăreze pe ceilalţi cu obligaţiile sale. Ei nu se consideră niciodată vinovaţi, întotdeauna altcineva trebuie să fie vinovat. Astfel de oameni se autocompătimesc, învinovăţind în acelaşi timp alţi oameni. Unora dintre ei le pare rău că nu s-au născut bogaţi sau fericiţi. Un alt tip de rataţi cred că numai o minune ar putea să le îmbunătăţească viaţa, ei nu se cred în stare să schimbe traiul lor înspre bine. Un al treilea tip de rataţi trăieşte sub semnul fricii a tot ce s-ar putea întâmpla. Ei sunt întotdeauna neliniştiţi. Ei sunt atât de preocupaţi de nenorocirile din viitor că nu reuşesc să observe ce se petrece în prezent. Astfel realitatea pentru ei ia o formă invalidă. Învinşii înşişi nu-şi dau posibilitatea de a vedea şi analiza lucrurile aşa cum stau. Unui ratat îi e frică să aprecieze adevărata situaţie, să nimerească dintr-o dată într-un mediu nou, să acţioneze altfel decât alţii, chiar dacă o astfel de acţiune e complet greşită. Aceşti oameni trăiesc şi acţionează aşa cum se aşteaptă alţii de la ei să trăiască. Ei aşteaptă ca cei din jurul lor să acţioneze aşa cum cred ei de cuviinţă. Pentru ca cei din jurul lor să trăiască precum vreau ei, rataţii încearcă să-i conducă, să manipuleze purtarea lor. Persoanele de genul celor analizate folosesc potenţialul său mintal nu la modul cel mai favorabil. Pentru ele sunt caracteristice două feluri de activitate mintală: raţionalizarea şi intelectualizarea. În cazul raţionalizării un ratat acţionează în concordanţă cu pretextele inventate în prealabil. În cazul intelectualizării el copleşeşte pe cei din jurul său cu vorbe goale dar neînţelese şi frumoase. În acest fel o cantitate foarte mare din potenţialul său rămâne nerealizat. De obicei majoritatea oamenilor întrunesc calităţi şi de învingători şi de rataţi, însă dacă vom încerca să privim puţin lucrurile din alt unghi din care ne-am obişnuit să facem vom reuşi mai mult ca sigur să ameliorăm considerabil poziţia noastră.
Sursa: Office
Succesul nu este un fenomen care vine pe neaşteptate. Pentru a reuşi trebuie să muncim foarte mult şi să avem anumite calităţi indispensabile reuşitei ca fermitate, risc, bunăvoinţă, încredere în propriile forţe, finalitate şi un pic de noroc.
Fiecare om poate avea succes şi pentru a ajunge la el ar trebui să nu ezite şi să aştepte ani de-a rândul cea mai favorabilă oportunitate. El trebui să acţioneze cât mai curând încercând să găsească calea cea mai potrivită cale pentru a ajunge la punctul final.
Nimeni nu poate să prescrie ingredientele care ar duce spre reuşită. Însă cert este că fiecare om atribuie succesului un sens aparte, cel de care are nevoie el. Pentru unii principalul scop în viaţă este de a ajunge la punctul de vârf al piramidei ierarhice la unitatea la care acţionează, pentru alţii - situaţia ideală li se prezintă ca un trai fără griji şi nelinişti. În mod corespunzător deducem că, succesul depinde de dimensiunile intereselor şi realizarea scopurilor propuse în viaţă. De aceea în continuare ne vom concentra asupra precizării scopului pe care îl urmărim. Scopul nostru este de a deveni nişte conducători de un nivel efectiv şi de a reuşi în arta conducerii. Pentru acesta ar trebui să ne amintim din experienţa noastră de cele mai plăcute momente ale vieţii sau de momentele în care am primit cele mai mari satisfacţii sufleteşti. Vom descoperi cu stupoare că am fost fericiţi nu atunci când ne relaxam, ci în momentele de maximă intensitate a forţelor noastre. Eram mulţumiţi când depuneam eforturi şi primeam o notă mare la şcoală sau căutam să ne angajăm la un lucru prestigios şi reuşeam.
Succesul este o acţiune care la etapa finală presupune o răsplată. În exemplele noastre: o notă mare, un serviciu prestigios sau chiar admiraţia celor din jur. Când însă în urma eforturilor depuse nu suntem răsplătiţi, atunci simţim o dezamăgire adâncă, care pentru unii oameni foarte emotivi se poate transforma în insucces.
Mintea omului este programată să-şi propună nişte scopuri şi să încerce să le atingă. Mai mult ca atât omul, este adânc decepţionat atunci când îşi pierde scopul în viaţă. Anume această trăsătură a omului a fost denumită de I.P. Pavlov ca “Reflexul scopului”. Reflexul scopului este instinctul care împinge orice vietate spre căutarea a ceva nou - informaţie nouă, cunoştinţe noi.
După definiţia lui Pavlov - reflexul scopului este forma de bază a energiei vitale din organismele noastre. Toată existenţa noastră, toate îmbunătăţirile ei, toată cultura ei sunt aduse numai de oameni care tind spre atingerea ţelurilor puse de ei (conştient sau inconştient) în viaţă.
Din această cauză e foarte important de a ne lămuri, care sunt scopurile noastre pe termen scurt şi lung. Desigur natura a înzestrat fiecare om cu diferite capacităţi în diferită proporţie, dar ea ne protejează în majoritatea cazurilor de punerea scopurilor nerealistice.
Revenind la manageri există o tendinţă a lor de a cădea într-una din următoarele două categorii: cei care definesc ce este de făcut, fac şi apoi pleacă acasă; cei care crează în permanenţă agitaţie prin exteriorizare de activităţi şi care încearcă să-şi justifice poziţia mai degrabă prin efortul palpabil pe care îl depun decât prin rezultatele la care ajung. Cei din ultima categorie sunt de asemenea reactivi în răspunsuri şi nu inovativi. Această abordare este într-o măsură mai mică sau mai mare prezentă la toţi managerii. Totuşi primejdia cea mai mare este că dacă un manager petrece prea mult timp autojustificându-se s-ar putea să nu mai reuşească să stabilească ce are de făcut şi astfel nici să nu mai facă ce are de făcut. Până la urmă managerii sunt judecaţi mai degrabă după rezultatele lor decât după orice altceva. Comportamentul centrat pe activitate este mai degrabă asociat incompetenţei sau neliniştii decât chiar comportamentul politic abil. Pe termen lung, acest tip de comportament agravează în realitate poziţia managerului în loc să o amelioreze. De aceea pentru a nu ajunge în viitor la situaţii de genul celor prezentate mai sus trebuie să ne învăţăm să ne stabilim corect scopurile şi să delimităm aria activităţii noastre.
Odată ce ne-am stabilit scopul principal, adică cel strategic, începem să împărţim acel scop major în scopuri tactice mai mărunte, le analizăm şi numai acum putem să întocmim planul de acţiune. Planul da activitate poate fi pe termen lung pentru scopurile mai dificil îndeplinite. El include un lung şir de nivele, pe care v-a trebui să le parcurgeţi, înainte de a vă apropia de scopul final. De obicei împrejurările deseori fac ca planul pe termen lung să se modifice sau chiar să devieze de la ţinta finală. Astfel e mai util să ne pregătim planuri mai puţin voluminoase pe termen scurt şi mediu. Ele sunt îndeplinite cu eforturi mai puţine şi fac parte din etapizarea planului global.
Planul curent (din fiecare zi) ar trebui neapărat să includă activităţile ce nu pot fi amânate în ordinea importanţei şi urgenţei. Plănuirea are scopul de a face ca omul să nu se împotmolească în detalii şi să facă diferenţă între ceea ce este important şi neesenţial. Se recomandă următoarea clasificaţie a activităţilor în ordinea îndeplinirii lor:
¨ Activităţi importante şi urgente
¨ Activităţi importante, dar nu urgente
¨ Activităţi urgente, dar neimportante
¨ Activităţi ce dau senzaţia de ocupare
¨ Pierdere de timp
Prima categorie include activităţile ce trebuie efectuate neapărat, care în caz de ne îndeplinire aduc neplăceri. A doua categorie e constituită din treburi ce sunt permanent amânate, dar care se referă la direcţiile de bază a punerii în practică a scopurilor noastre. La categoria de activităţi urgente, dar neimportante se referă, de exemplu, obligaţia de a merge la o întrunire neinteresantă. Activităţile ce ne răpesc vremea, dar nu se atribuie nici la cele importante şi nici la cele urgente pot fi de genul celor de a aranja actele şi hârtiile de pe masa de lucru, clasificându-le după anumite criterii. Ultimele două grupe ne creează doar impresia de ocupare utilă, însă practic nu ne aduc nici un folos semnificativ nici nouă, nici persoanelor din anturaj. Plănuirea trebuie orientată spre primele două categorii.
Un lucru foarte important pentru un manager este delimitarea postului. Această delimitarea trebuie privită mai degrabă ca un proces continuu decât ca o activitate singulară. Organizaţiile trebuie să se schimbe pentru a putea supravieţui, iar posturile managerilor trebuie actualizate în mod corespunzător. Această abordare ne-ar permite să definim cu o claritate superioară scopurile şi priorităţile în cadrul sarcinilor care caracterizează postul. În unele unităţi economice managerii s-ar putea să primească indicaţii de la manageri superiori, ceea ce le-ar permite să-şi execute sarcinile fără să stea prea mult la identificarea lor. În alte situaţii însă - probabil acolo unde au loc frecvente modificări interne şi de mediu extern - managerul trebuie să aloce mult timp definirii obiectivelor. Un ghid suplimentar se poate dovedi modul în care munca a fost prestată de un predecesor, cu condiţia de a ameliora tehnica de muncă pentru a atinge rezultate superioare sau pentru a se adapta noilor împrejurări mai cu uşurinţă. De regulă titularul postului descoperă că-şi asumă unele sarcini de care şeful nu este conştient. Este de asemenea de întrevăzut să existe sarcini pe care ceilalţi se aşteaptă să le rezolve şi de care el nu este conştient. De aceea este foarte importantă reactualizarea sarcinilor, obligaţiilor, obiectivelor şi posibilităţilor ce ni le oferă postul de manager.
O mare parte din timp managerul şi-o petrece răspunzând la presiuni curente şi la cererile altora. Ceea ce vrea managerul să realizeze pe termen lung este foarte bine, dar de cele mai multe ori nu poate fi luat în considerare până când nu au fost anulate presiunile imediate. Există chiar pericolul ca managerul să reacţioneze doar la aceste presiuni fără să se mai gândească la perspectiva pe termen lung. Se poate de asemenea ca managerii să răspundă doar la anumite presiuni pe termen scurt şi ignorând altele, nemaivorbind de punerea problemei cu adevărat importante. Răspunsul la o selecţie predeterminată de probleme imediate poate deveni un mod de viaţă pentru anumiţi manageri. În unele cazuri aceasta se întâmplă datorită presiunii directe asupra managerului, în altele deoarece el vrea să evite anumite aspecte. Unul dintre neajunsurile create de această abordare este că unele dintre aspectele ignorate sunt importante; în plus, dacă managerul ar privi lucrurile dintr-o perspectivă pe termen lung, atunci unii dintre aceşti factori de presiune pe termen scurt ar putea fi reduşi sau eliminaţi. Managerii trebuie să compare ce au de rezolvat imediat cu ceea ce şi-au propus să facă.
De aceea este foarte util de încercat de a dedica cel puţin 10-15 min. în fiecare zi pentru a rezolva sau măcar a începe rezolvarea problemelor pentru care niciodată nu aţi avut timp, dar care vă vor avansa puţin în atingerea scopului principal. Ştim cu toţii că, ne străduim să facem aceea ce ne place să facem, şi încercăm să ne eschivăm de la sarcinile care ne sunt neplăcute. O soluţie ar fi să încercăm să ne convingem că ceea ce trebuie de făcut este de fapt o ocupaţie foarte interesantă şi noi aşteptăm cu nerăbdare să ne apucăm de ceea ce trebuie de făcut. Dacă această variantă nu se încununează cu succes, ar trebui de încercat metoda impulsionării. Ideea e de a inventa stimulente şi imbolduri sub forma unor recompense care ne-ar fi foarte plăcute după terminarea lucrului.
Psihologii au descoperit încă demult că omul are capacitatea de a inventa sute şi mii de scuze în scopul de a nu face nimic. Din această cauză ar fi recomandabil de a analiza sincer posibilităţile şi imposibilităţile de a face ceva în momentul în care vrem să renunţăm la lucrul dat.
Dacă şi acele primele două metode nu sunt de mare folos, s-ar putea de încercat de a lega îndeplinirea lucrului de nişte obligaţii. De exemplu s-ar putea de stabilit un termen fix pentru îndeplinirea lucrului. În acelaşi timp termenii propuşi trebuie să fie reali. În caz contrar nu ve-ţi îndeplini ceea ce este de făcut şi chiar ve-ţi putea renunţa la ceea ce este de efectuat.
Un ajutor recomandabil a ceea ce este de făcut ni-l aduce managementul prin obiective. Humble susţine că, după părerea sa , fiecare manager trebuie să definească obiectivul global al postului său, iar apoi să identifice şase până la opt sarcini cheie care trebuie realizate pentru a atinge obiectivul final. Identificarea sarcinilor cheie prezintă unele avantaje. Un aspect al abordării lui Humble este acela că, dacă obiectivul global şi sarcinile cheie sunt definite, atunci restul detaliilor se realizează implicit. În consecinţă trebuie acordată atenţie definirii în detaliu a fiecărei sarcini cheie. Aceasta trebuie însoţită de specificarea unui minim acceptabil de nivel de performanţă. Ori de câte ori e posibil aceasta de cuantificat, în special prin includerea unor norme cantitative şi calitative, plafoane de cheltuieli şi termene de realizare. Informaţia de control esenţială pentru aprecierea gradului de îndeplinire a sarcinilor trebuie şi ea specificată. Precizarea sarcinilor-cheie ale unui post primite managerului să aprecieze dacă se concentrează sau nu asupra acelor elemente esenţiale care trebuie realizate pentru a atinge obiectivul global. Minusurile pot fi identificate exact, iar managerul îşi poate aprecia singur performanţa. După aceea el poate sesiza aspectele în care activitatea poate fi restructurată sau în care propria sa performanţă poate fi îmbunătăţită. Acest tip de abordare poate crea multe avantaje motivaţionale din îmbunătăţirea performanţei proprii. Prin această metodă se asimilează disciplina procedurală. Listarea sarcinilor-cheie îl poate determina pe manager să se întrebe dacă îşi alocă timpul între acele sarcini proporţional cu importanţa lor. Abordarea prezintă şi dezavantaje. Există pericolul că acele sarcini care pot fi uşor cuantificate şi controlate să fia supraestimate. Uneori obiectivul sau unele sarcini sunt greu de definit, dar ele nu trebuie neglijate doar pentru că succesele în alte domenii pot fi înregistrate mai uşor. Un alt pericol este acela că obiectivele să nu fi fost stabilite corect sau să nu fie integrate în contextul global al activităţilor organizaţiei. Din această cauză Jon Humble recomandă abordarea managerială “prin obiective” la nivelul întregii organizaţii, cu obiectivele individuale ale managerilor conectate la cele ale organizaţiei. Alan Fox a explicat şi a argumentat că, dacă organizaţia este considerată la nivel global şi abordată pluralist, atunci se poate observa că politici benefice pentru organizaţie nu sunt întotdeauna şi conforme cu interesele unor grupuri sau indivizi. Din nefericire unii manageri nu reuşesc să identifice conflictele de interese pe care o astfel de abordare le precipită şi ca atare abordarea lor este inadecvată. Din motivele prezentate mai sus putem spune că e mai recomandabil de asociat managementul prin obiective individual cu cel organizaţional şi de făcut unele concesii la unele capitole, iar în unele cazuri ar fi mai bine de aşteptat o abordare organizaţională oficială.
O metodă alternativă sau suplimentară care poate ajuta managerul să aprecieze dacă îşi foloseşte timpul eficient este analiza setului de roluri. În loc de identificare sarcinilor prin întrebarea “Ce ar trebui să fac?” se pleacă de la “Ce aşteaptă alţii de la mine?”. Pentru acesta trebuie identificate mai întâi elementele setului de roluri. Procesul de identificare a cerinţelor membrilor setului de roluri presupune analizarea unor date disponibile sau, acolo unde se poate, chiar chestionarea partenerilor în legătură cu cerinţele lor. Următorul pas constă în sistematizarea într-o formă coerentă a datelor primare şi a cerinţelor frecvent conflictuale. Trebuie identificate principalele activităţi, persoane şi grupuri cu care lucrează managerul. Schema folosită trebuie să identifice priorităţile şi volumul de muncă corespunzător fiecărui element. Trebuie reamintit că pot exista membri extrem de influienţi ai setului de roluri cu care contactul este foarte rar, dar foarte important. Următorul pas presupune corelarea timpului şi a priorităţii acordate elementelor setului de roluri, cu cerinţele efective. În aprecierea volumului de timp solicitat de alte persoane sau grupuri este bine să ne reamintim că putem aloca fie prea mult timp, fie prea puţin. Subalternii se pot simţi prea supravegheaţi, iar superiorii îşi pot propune să nu-şi petreacă prea mult timp cu un manager. Este evident potenţial periculos să petreci prea puţin timp cu şeful tău faţă de cât consideră el necesar. Perfecţionarea schemei setului de roluri presupune alocarea unei părţi din timp pentru sine însuşi, la fel ca şi pentru ceilalţi care îşi vor lua invariabil o felie din timpul managerului. O fază importantă în elaborarea schemei setului de roluri este definirea priorităţilor în cadrul ei între solicitanţii timpului managerial.
Un punct de vedere asupra funcţionalităţii managerului este că singura sa resursă reală este timpul. Se pot observa enorme variaţii în felul în care diferiţi manageri îşi folosesc timpul cu eficacitate sau îl risipesc. Ca urmare, acest subiect merită o atenţie specială. După părerea lui Smails: “Fiecare pierdere poate fi recompensată: pierderea averii - cu o nouă muncă asiduă, pierderea cunoştinţelor - cu un studiu nou, pierderea sănătăţii - cu abţinere şi ajutor medical, numai pierderea timpului nu poate fi înlocuită cu nimic”. De aceea ar fi util să prezentăm unele reguli care ar trebui să fie urmate:
¨ Cheltuiţi timpul numai pe lucrurile care sunt cu adevărat importante.
¨ Când plănuiţi timpul, luaţi în consideraţie şi faptul că pot apărea probleme neprevăzute.
¨ Nu încercaţi să scoateţi dintr-un ceas mai mult de 60 min. Nu grăbiţi timpul.
¨ Dacă în timpul rezolvării unei probleme aţi economisit timpul, încercaţi să-l folosiţi cu cât mai mare folos.
¨ Ocoliţi persoanele ce încearcă să-şi economisească timpul personal din contul timpului vostru.
¨ Dezvoltaţi deprinderea de a vă da socoteală despre timpul folosit. Puteţi să alocaţi o oră dintr-o zi pentru aceasta.
¨ Nu lăsaţi treburile pentru a fi rezolvate mai târziu. Începeţi să le rezolvaţi chiar în momentul în care au apărut dacă aveţi timp.
¨ Lucrurile şi activităţile mai puţin importante încercaţi să le simplificaţi pentru a nu cheltui prea mult timp cu ele.
¨ Pedantismul excesiv în abordarea unor probleme de multe ori are rolul de justificare a încetinelii şi tărăgănelii.
¨ Niciodată nu amânaţi treburile cu scuze de genul că nu aveţi timp destul pentru a rezolva această problemă. Întotdeauna merită să încercaţi. Chiar şi cele mai mici intervale de timp trebuie folosite util.
¨ Pauzele creative sunt necesare în timp ce folosirea în nici un scop a timpului este dăunătoare.
¨ E util de a cheltui timp liber doar pentru activităţile care vă dau posibilitatea de a se odihni cu cel mai mare efect.
Există o multitudine de metodici, care ne asigură, după cum spun autorii lor, legătura armonioasă între eul personal şi mediul înconjurător. Cele mai populare sunt lucrările psihoterapeutului Erick Bern, autorului metodei tranzacţionale. Bern şi toţi discipolii săi susţin că oamenii se împart în Învingători (cei ce reuşesc) - oameni ce ştiu să trăiască în deplină pace cu ei însuşi. Această calitate este instrumentul de bază în arta de a reuşi. Învinsul, în baza calităţilor sale cu greu poate să ajungă la succes, iar dacă accidental a atins acel succes nu se poate bucura de el considerândul ca un insucces. Fiecare dintre noi are calităţi de un fel şi de altul. Învingătorii sunt acei care îşi dezvoltă la maxim potenţialul şi posibilităţile de a se realiza în condiţiile date. Ei au abilitatea de a aprecia şi alţi oameni aşa cum sunt ei. Învingătorii nu visează la lucruri irealizabile. Ei nu se laudă cu cunoştinţele sale, cu originea şi educaţia lor, ei nu sunt impulsivi. Ei sunt întotdeauna sinceri şi naturali, ei nu îmbracă măşti pentru a plăcea cuiva. Învingătorul posedă destulă forţă să spună că el nu cunoaşte când problema în cauză iese din circumstanţele sale. El nu se socoate pe el însuşi nici ca cel mai prost şi nici ca cel mai deştept. El este pur şi simplu aşa cum este. Dar cea mai importantă caracteristică a lui este că el întotdeauna rămâne optimist. El poate să sufere un eşec, dar încrederea în propriile forţe îl vor ajuta să interpreteze acesta ca ceva necesar pentru a continua lucrul. Învingătorii sunt independenţi. Ei nu depind de opinia, dispoziţia sau purtarea altcuiva. Ei ascultă părerile altor oameni, le analizează şi îşi fac concluziile corecte. Învingătorii niciodată nu joacă rolul de oameni neputincioşi, lor nu li e frică să fie răspunzători de ceva. Ei ştiu că fiecare acţiune şi eveniment îşi are rolul şi momentul său. Învingătorii au un interes deosebit faţă de viaţă, primesc satisfacţii de la lucru, jocuri, oameni, natură. Ei sunt spontani şi îşi pot schimba planurile în funcţie de circumstanţe. Ei sunt mândri de realizările sale şi se bucură de succesele altora. Cei ce reuşesc nu anticipează niciodată insuccesul.
Cei învinşi sau rataţii nu vreau să trăiască în prezent. Ei încearcă să împovăreze pe ceilalţi cu obligaţiile sale. Ei nu se consideră niciodată vinovaţi, întotdeauna altcineva trebuie să fie vinovat. Astfel de oameni se autocompătimesc, învinovăţind în acelaşi timp alţi oameni. Unora dintre ei le pare rău că nu s-au născut bogaţi sau fericiţi. Un alt tip de rataţi cred că numai o minune ar putea să le îmbunătăţească viaţa, ei nu se cred în stare să schimbe traiul lor înspre bine. Un al treilea tip de rataţi trăieşte sub semnul fricii a tot ce s-ar putea întâmpla. Ei sunt întotdeauna neliniştiţi. Ei sunt atât de preocupaţi de nenorocirile din viitor că nu reuşesc să observe ce se petrece în prezent. Astfel realitatea pentru ei ia o formă invalidă. Învinşii înşişi nu-şi dau posibilitatea de a vedea şi analiza lucrurile aşa cum stau. Unui ratat îi e frică să aprecieze adevărata situaţie, să nimerească dintr-o dată într-un mediu nou, să acţioneze altfel decât alţii, chiar dacă o astfel de acţiune e complet greşită. Aceşti oameni trăiesc şi acţionează aşa cum se aşteaptă alţii de la ei să trăiască. Ei aşteaptă ca cei din jurul lor să acţioneze aşa cum cred ei de cuviinţă. Pentru ca cei din jurul lor să trăiască precum vreau ei, rataţii încearcă să-i conducă, să manipuleze purtarea lor. Persoanele de genul celor analizate folosesc potenţialul său mintal nu la modul cel mai favorabil. Pentru ele sunt caracteristice două feluri de activitate mintală: raţionalizarea şi intelectualizarea. În cazul raţionalizării un ratat acţionează în concordanţă cu pretextele inventate în prealabil. În cazul intelectualizării el copleşeşte pe cei din jurul său cu vorbe goale dar neînţelese şi frumoase. În acest fel o cantitate foarte mare din potenţialul său rămâne nerealizat. De obicei majoritatea oamenilor întrunesc calităţi şi de învingători şi de rataţi, însă dacă vom încerca să privim puţin lucrurile din alt unghi din care ne-am obişnuit să facem vom reuşi mai mult ca sigur să ameliorăm considerabil poziţia noastră.
Sursa: Office
Abonați-vă la:
Postări (Atom)