Cel mai mare mamifer carnivor terestru, Ursus spelaeus, regele faunei din pleistocen, a dispărut, lăsând multe întrebări fără răspuns.
Echipa noastră urcă pe firul pârâului, ocolind cascade, scuturând în treacăt de pe arbori pudra primei zăpezi. Facem o pauză pentru a umple bidoanele cu apă şi luăm în piept versantul. La început abrupt, apoi aproape vertical, peretele ne obligă să scoatem coarda pentru asigurare. Rucsacurile trec din mână-n mână.
Traseul care urmează este o adevărată cursă cu obstacole, dar toţi cinci suntem speologi experimentaţi, vechi cunoscători şi exploratori ai peşterilor din vestul Carpaţilor Meridionali. După hornurile căptuşite cu chiciură, ne strecurăm pe o brână, traversăm un tunel natural, ajungem la alt perete, scoatem iar corzile şi facem acrobaţii cu bagajele.
În sfârşit, se schiţează o potecă ce ne conduce spre negrul unei intrări de peşteră. În urmă cu peste 25.000 de ani, cete răzleţe de urşi parcurgeau acelaşi traseu, dar foarte probabil în condiţii mai dramatice, căci iernile din pleistocen erau cu mult mai aspre. Şi mi-i închipui cum, cu ghearele lor puternice, urşii de cavernă escaladau abruptul sau păşeau prudent pe brânele suspendate, mânaţi prin viscol de un instinct sigur către adăpostul Peşterii din Stei.
Ursul de peşteră este poate cea mai bine studiată specie de mamifer dispărut. Şi asta mai ales datorită abundenţei fosilelor bine păstrate în sedimentul peşterilor. În unele s-au format acumulări de oase provenind de la mii, poate zeci de mii de indivizi. Amestecate cu guano, oasele au constituit chiar obiect de exploatare industrială de fosfaţi. Înainte de 1940, din Peştera Cioclovina, din Munţii Şureanu, s-au extras peste 7.000 de vagoneţi de depozit fosfatic pentru agricultură, alte câteva mii din Peştera Mereşti, din Cheile Vârghiş. Cum se explică asemenea hecatombe?
Acum, conform estimărilor oficiale, pe teritoriul României trăiesc poate 5.000 de urşi bruni (Ursus arctos), care au la dispoziţie ceva mai puţin de 4 milioane de hectare de habitat. Presupunând că urşii epocii glaciare se descurcau tot cu 1.000 de hectare per individ iar habitatul le era de vreo patru ori mai întins, numărul acestora putea depăşi 20.000. Erau, probabil, mult mai numeroşi decât oamenii contemporani cu ei. Şi s-au perindat mii de generaţii.
Autor şi foto: Cristian Lascu
sursa: natgeo.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu