Orgi din România

De la obiectul portabil la colosul american cu 33 de mii de tuburi, din Atlantic City, orgile au tulburat mereu prin sunetul lor vibrant. Regina instrumentelor, potrivit lui Mozart, sau instrument mistic - indezirabil, după opinia comuniştilor - această colecţie de tuburi sonore este întotdeauna un unicat.

Arta construirii unei asemenea maşinării de precizie se deprinde de-a lungul unei vieţi. Acum, şi România - gazda unei colecţii de orgi vechi încă nepuse în valoare - poate forma profesionişti în domeniu, la şcoala deschisă de o fundaţie elveţiană la Hărman, lângă Braşov.

Partea întâi: Allegro ma non troppo

O femeie cu alură sportivă mă întâmpină în gara din Braşov. Se numeşte Barbara Dutli şi e constructor de orgi, iar acum e foarte grăbită. Instrumentul pe care îl restaurează urmează să fie inaugurat peste o săptămână şi mai are multe de făcut. Nici nu ştiu când ajungem la Hălchiu (Heldsdorf, cum o numeau saşii care au întemeiat localitatea), trecem pe sub portalul de la 1280 al Bisericii Evanghelice, urcăm în balconul transformat în şantier, apoi pe o schelă şi, înainte să mă dezmeticesc, mă aflu în măruntaiele orgii.

O lume cu totul nebănuită mi se dezvăluie, pe de o parte, explicându-mi cum se naşte acea maree de sunete incomparabile din muzica de orgă şi, pe de altă parte, declanşând o avalanşă de întrebări. "Anul acesta, orga împlineşte 200 de ani şi totuşi peste 80% dintre tuburi sunt cele originale. E un procent foarte bun" - îmi spune Barbara. Înţeleg de la această elveţiancă strămutată în România de dragul orgilor că restaurarea unui instrument istoric e chiar mai complicată decât construcţia unuia nou şi cere o uriaşă muncă de documentare.

"Uneori, te duci să vezi alte orgi lucrate de acelaşi meşter, ca să înţelegi sistemul lui. Fiecare are o «marcă» proprie, un fel de semnătură" - spune Barbara. În jurul meu, meşteri şi ucenici se împart între bancul de tâmplărie, bufetul orgii şi claviatură, unde se fac primele teste de sunet. Lucrează repede, dar fără grabă, pentru că detaliile şi milimetrii contează. Nu toate cele 909 tuburi au fost montate: cele de lemn, unele mici cât nişte penare, altele groase cât nişte hornuri şi lungi de aproape patru metri, stau culcate pe bănci sau sprijinite de balustradă. Mă aplec şi suflu din răsputeri în muştiucul unui astfel de "dulap" - şi sunt surprinsă cât de muzical e sunetul, ca de corn pierdut undeva printre dealuri.

Tuburile de metal stau în stative, ca nişte eprubete sonore: "Cele noi trebuie să sune exact ca tuburile originale, iar asta este partea cea mai grea" - spune Ferdinand Stemmer, un maestru constructor de orgi sosit din Elveţia pentru "a da voce" instrumentului. Ca să fii un bun "intonator", trebuie să fii tâmplar de precizie, puţin fizician şi un fin muzician, pentru că diferenţa de calitate a sunetului poate fi uriaşă - ca dintre o sticlă de bere ori un fluier de trestie şi un flaut de abanos. La tuburile metalice, timbrul e influenţat de material, un aliaj de cositor şi plumb.

sursa: natgeo.ro