Postmodernism

Postmodernismul este termenul de referinţă aplicat unei vaste game de evoluţii în domeniile de teorie critică, filozofie, arhitectură, artă, literatură şi cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depăşesc sau sânt o reacţie a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „mefienţă în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). În viziunea lui Jean-François Lyotard, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide şi pe cele multiple.

Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernităţii. Postmodernitatea include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau celelalte condiţii care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la condiţia postmodernităţii.

Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiţia sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referinţă la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.

Definiţii posibile ale postmodernismului
În eseul său From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context, [1] criticul american Ihab Hassan listează câteva ocurenţe şi contexte în care termenul a fost folosit, încă înainte să devină atât de popular:

John Watkins Chapman, un pictor de salon englez, în anii 1870-1880, cu sensul de Post-Impresionism.
Federico de Onís, 1934, (postmodernismo) cu sensul de reacţie împotriva dificultăţii şi experimentalismului poeziei moderniste.
Arnold J. Toynbee, în 1939, cu sensul de sfârşit al ordinii Vestului burghez, cu rădăcini în secolul al XVII-lea.
Bernard Smith, în 1945, cu sensul de mişcare a realismului socialist în pictură.
Charles Olson, în anii 1950-1960.
Irving Howe şi Harry Levin, în 1959 şi 1960, pentru a semnifica declinul culturii moderniste înalte.
Alţi specialişti indică studiul lui Charles Jencks, The Language of Postmodern Architecture (1977), ca figurînd printre primele opere care au dat termenului sensul folosit în ziua de azi. În Statele Unite ale Americii, dezbaterea în jurul termenului "postmodernism" începe în anii 70 ai secolului XX, dacă luăm doar în considerare faptul că Ihab Hassan îşi publică eseul, The Dismemberment of Orphaeus, în 1974. Studiul esenţial al lui Fredric Jameson Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism, a apărut zece ani mai tîrziu, în 1984.

Nucleul acestui studiu a fost publicat într-o altă formă, cu titlul Postmodernism and the Consumer Society, în acelaşi an, în New Left Review, după cum mărturiseşte însuşi autorul în prefaţa unui alt volum de articole. Alte două cărţi foarte populare în România, sunt studiul Lindei Hutcheon The Politics of Postmodernism şi Postmodernist Culture a lui Steven Connor. Aceste lucrări au apărut în România, prin hazard obiectiv, în 1989. La condition postmoderne, cartea francezului Jean-François Lyotard , publicată în 1979, este esenţială şi consemnează ruptura totală faţă de filozofia premergătoare.


[modifică] Scurta incursiune în istoria postmodernismului
Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiţii ale curentului câţi teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de un ethos al anti etichetei. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiţie, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască şi pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odată cu emergenţa mişcării dadaismului, care propunea colajului şi accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăşi. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existenţialismul, care plasa centralitatea naraţiunilor individuale drept sursă a moralei şi a înţelegerii. Cu toate acestea abia la sfârşitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.

Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoaşterii se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat şi polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoaşterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare. Postmodernismul care şi-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susţineau raţionaliştii şi că însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.

Pentru a te salva din acest construct al cunoaşterii a devenit necesară critica ei, şi astfel să-i deconstruieşti cunoaşterea afirmată. Jacques Derrida argumenta că singura apărare în faţa inevitabilei deconstrucţii a cunoaşterii, sistemelor de putere, ce se numeşte hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se numeşte "logocentrism". În loc să-ţi bazezi cunoaşterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoaşterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Această subliniere a permisivităţii jocului liber în contextul mai larg al conversaţiei şi discursului duce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referinţelor sau tropilor.

Înarmaţi cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserţiuni, filosofii postmoderni au început să atace unitatea modernismului şi a acelei unităţi cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorităţii sale asupra Victorianismului sau Romantismului, acest atac a fost dirijat în mod indirect asupra Modernismului însuşi.


Jean Baudrillard, European Graduate School, 2004Poate cel mai izbitor exemplu al acestui scepticism se găseşte în operele teoreticianului cultural francez, Jean Baudrillard. În eseul său, Simulations and Simulacra, Jean Baudrillard a recunoscut că realitatea socială nu există în sens convenţional, dar că a fost înlocuită de un proces fără sfârşit de producere de simulacre. Mass-media şi celelalte forme ale producţiei culturale de masă generează constant procese de re-apropriere şi re-contextualizare ale unor simboluri culturale sau imagini în mod fundamental deplasând experienţa noastră de la “realitate” la o “hyperealitate”. Potrivit acestei tendinţe, e semnificativ că începuturile arhitecturii p. m. nu e considerată construirea unei clădiri mari ci distrugerea proiectului modernist de case creat de Pruitt-Igoe.

Postmodernismul este reticent în faţa pretenţiilor unora că sunt deţinătorii secretelor adevărului, eticii, sau frumosului care au rădăcini în orice altceva decât percepţia individuală sau construcţia de grup. Idealurile utopice ale adevărurilor universal aplicabile sau estetice lasă loc unor petit recits locale, descentrate sau provisionale, care în loc să se refere la adevăruri universale sau la alte idei sau artifacte culturale, ele însele fiind subiecte ale interpretării sau reinterpretării. Adevărul poate fi înţeles dacă toate conexiunile sunt perpetuu amânate niciodată neputând să atingă un punct al cunoaşterii care ar putea fi numite adevăr. Această subliniere asupra construcţiei şi a consensului este adesea folosită pentru a ataca ştiinţa, vezi spre exemplu celebra afacere Sokal.

Postmodernismul este folosit şi în sens foarte larg desemnând cam toate curentele de gândire de la sfârşitul secolului XX, dar şi realităţile sociale şi filosofice ale perioadei. Criticii marxişti consideră în mod polemic faptul că postmodernismul este un simptom al “capitalismului târziu” şi al declinului instituţiilor şi apoi a statului naţiune. Alţi gânditori afirmă că postmodernitatea e reacţia naturală la transmisii mediatice şi societate. Abilitatea cunoaşterii de a fi copiată la nesfârşit opreşte încercările de a constrînge interpretarea sau de a-i institui originalitatea prin mijloace simple, cum ar fi producţia unei opere. Din această perspectivă şcolile de gândire etichetate drept “postmoderne” nu se împacă deloc cu timpul lor din moment ce polemici sau certuri apar trimiţând spre schimbarea bazelor cunoaşterii ştiinţifice către un consens al oamenilor de ştiinţă cum a fost demonstrat de Thomas Kuhn. Post-modernismul e privit tocmai ca o conştientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioada modernă şi cea post-modernă.


[modifică] Domenii de manifestare
Postmodernismul are manifestări în multe discipline academice sau ne-academice cum ar fi câmpul filosofiei, teologiei, dar şi în artă, arhitectură, film, televiziune, muzică, teatru, sociologie, modă, tehnologie, literatură, şi comunicaţii sunt puternic influenţate de ideile şi tendinţele postmoderne. Crucial pentru negarea acestor speranţe a fost folosirea unchiurilor non-ortogonale la clădiri în operele lui Frank Gehry, iar schimbarea în domeniul artistic ar putea fi exemplificată prin tendinţa introducerii minimalismului în artă şi muzică. Postmodernismul în filosofie se autodenumeşte critical theory; el domină şi controlează procesul de construire al identităţii în mass media.

De remarcat că termenul „post-modern” tinde să fie folosit de critici, iar „postmodern” de către susţinători. Cauza ar putea fi faptul că adjectivul postmodern este considerat un simbol şi înţelesul său( aşa cum ar fi acesta obţinut prin simpla analiză lingvistică) ar putea fi ignorat. Postmodernismul a fost identificat drept o disciplină teoretică la începutul anilor 80, dar ca o mişcare culturală a apărut cu ani buni înainte. Momentul de cotitură dintre modernism şi postmodernism este dificil de stabilit, dacă nu chiar imposibil.

Unii teoreticieni resping de la bun început faptul că o asemenea distincţie ar exista, afirmând că postmodernismul, pentru toate afirmaţiile sale de fragmentare şi de pluralitate, ar fi doar o parte componentă a cadrului mai larg, supra integrator al modernităţii. Filosoful german Jürgen Habermas este un puternic apărător al acestei teze. Ceea ce ridică o nouă problemă: este secolul XX o perioadă compactă, sau trebuie divizat în alte două epoci distincte?


[modifică] Studii internaţionale despre postmodernism
Teoria a căpătat putere şi a ocupat spaţiul academic francez. În 1979 Jean-François Lyotard a scris o operă scurtă, dar foarte influentă, Condiţia postmodernă un raport asupra cunoaşterii detotalizante. (versiunea în limba română de Ciprian Mihali, Editura Babel, 1993).

Jean Baudrillard, Michel Foucault, şi apoi Roland Barthes (în operele sale mai târzii, post-structuraliste) sunt de asemenea nume de referinţă în teoria postmodernă. Postmodernismul are drept aliaţi apropiaţi mai multe discipline academice contemporane, mai ales pe cele din câmpul sociologiei. Multe din ideile sale provin din domeniile feminismului sau a teoriei post coloniale. Alţii identifică mişcările anti-establishment şi de underground din anii şaizeci ai secolului XX ca primele manifestări ale naşterii postmodernismului.

Căutându-i rădăcinile, unii i le identifică în spagerea idealismului de tip hegelian şi în impactul celor două războie mondiale (poate şi a conceptului de Război mondial). Heidegger şi Derrida erau gânditorii cei mai influenţi în analizarea fundamentelor cunoaşterii care alături de opera lui Ludwig Wittgenstein şi de filosofia sa a acţiunii, de linia fideistă din filosofia teologică a unor Søren Kierkegaard sau Karl Barth, şi chiar alături de nihilismul filosofiei lui Nietzsche.

Metoda lui Michel Foucault de a aplica dialectica lui Hegel gândirii despre corp este considerată o altă bornă importantă. Deşi se întâmplă arareori să poţi stabili cu exactitate care sunt originile unei asemenea schimbări sociale majore, e destul de probabil să presupunem că postmodernismul reprezintă acumularea deziluziilor în faţa proiectului Iluminist şi al progresului ştiinţific, element centrl al gândirii moderne.

Mişcarea are diferite ramificaţii politice, trăsăturile anti-ideologice sunt asociate cu şi conduc la mişcările feministe, mişcarea de egalitate socială, mişcarea pentru drepturile homosexualilor, alte forme ale anarhismului de la sfârşitul secolului XX, între care şi mişcările pacifiste şi diferiţi hibrizi ai acestora în interiorul mişcării curente de anti-globalizare. Deloc surprinzător nici una din aceste instituţii nu îmbracă singură toate aspectele mişcării postmoderne, dar reflectă sau împrumută câteva din ideile sale centrale.


[modifică] Postmodernismul în lingvistică
Filosofii postmoderni sunt adesea catalogaţi drept fiind o lectură dificilă, iar teoria critică a fost adesea ridiculizată pentru sintaxa ei înţepenită şi încercările de a combina tonul polemic cu un vast arsenal de termeni nou inventaţi. Totuşi, acuzaţii similare fuseseră formulate şi la adresa operelor din epocile precedente, de la idealismul lui Immanuel Kant, la tomurile voluminoase ale epocii Victoriene, cum ar fi Naşterea tragediei a lui Friedrich Nietszche. Mai important decât rolul postmodernismului în limbaj este accentul pus asupra sensurilor implicite ale cuvintelor şi formelor, structurile care exprimă puterea sunt parte ale felului în care cuvintele sunt folosite, de la utilizarea cuvântului „om” cu literă capitalizată pentru a te referi la întreaga umanitate, până la pronumele personal standard „el” ce devine pronume pentru o persoană de gen incert, sau ca o înlocuire a clasicei diateze reflexive. Acesta este exemplu cel mai evident al schimbărilor dintre dicţiune şi discurs pe care postmodernismul le patronează.

Un concept important în perspectiva postmodernă asupra limbii este ideea de „joc”. În contextul postmodernismului, joc înseamnă schimbarea cadrului de conexiune al ideilor, şi astfel permite sensurile figurate sau trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul, sau de la un cadru de referinţă la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne textul e alcătuit dintr-o serie de „marcaje” ale căror sens este atribuit cititorului, iar nu autorului, acest joc se bazează pe mijloacele cu care cititorul construieşte sau interpretează textul, şi cu ajutorul cărora autorul devine o prezenţă în mintea citittorului. Jocul implică mai apoi şi invocarea unor opere scrise în aceeaşi manieră pentru a le slăbi autoritatea, fie prin parodierea presupoziţiilor acestora sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicaţii greşite în ceea ce priveşte intenţia autorului.

Esenţial pentru această abordare rămâne însă studiul lui Jacques Derrida, intitulat Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciences, un capitol al volumului Scriitura şi diferenţa, publicat iniţial separat într-un articol în 1966.

Acest punct de vedere are detractori înflăcăraţi care îl consideră dificil şi abscons, şi o violare a contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor, dacă un autor are ceva de comunicat el trebuie să-şi aleagă cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparenţă cititorului.


[modifică] Postmodernismul în artă

Exemplu de artă postmodernă: Căţelul lui Jeff Koons, Bilbao, 1992Acolo unde moderniştii au sperat să scoată la lumină universaliile sau fundamentele artei, postmodernismul încearcă să le detroneze, să îmbrăţişeze diversitatea şi contradicţia. O abordare postmodernă a artei respinge distincţia dintre arta joasă sau înaltă. Respinge de asemenea graniţele rigide şi favorizează eclectismul, amestecul de idei şi forme. Parţial datorită acestei respingeri el promovează parodia, ironia, scrisul jucăuş pe care unii teoreticieni o denumesc jouissance. Spre deosebire de arta modernă, cea postmodernă nu priveşte această fragmentare ca pe un soi lipsă deloc dezirabilă ci o celebrează. Pe măsură ce tonul grav ce însoţea actul de căutare a adevărului este înlăturat el este înlocuit prin “joc”.

Postmodernitatea, atacând elitele Modernismului, a căutat o conexiunea mai puternică cu un public mai amplu. Aşa numita accesibilitate a devenit un punct central al disputei în chestiunea valorii artei postmoderne. A îmbrăţişat de asemenea amestecul cuvintelor cu arta, colajul şi alte mişcări din modernism într-o încercare de a multiplica mediile şi mesajele. Foarte multe elemente se centrează pe o schimbare în alegerea temelor, artiştii postmoderni privesc mass media ca o temă fundamentală pentru artă, şi folosesc forme, tropi, materiale- cum ar fi monitoare video, artă ready made sau descrieri ale unor obiecte mediatice- ca puncte focale ale operelor lor.

Andy Warhol este un exemplu timpuriu al artei postmoderne în acţiune, prin modul în care îşi aproprie simboluri populare comune şi artefacte culturale gata făcute, aducînd ceea ce altă dată era considerat mundan sau trivial pe terenul artei înalte.


Robert Rauschenberg, Biciclete, Berlin, Germania, 1998Atitudinea critică a postmodernismului este împletită cu aprecierea unor opere precedente. Astfel operele mişcării dadaiste primesc o recunoaştere ca şi ale autorului de colaje, Robert Rauschenberg, a cărui operă a fost iniţial considerată lipsită de importanţă în anii 50, dar care a devenit unul dintre precursorii mişcării prin anii 80. Postmodernismul a ridicat în rang cinematograful şi discuţiile despre acesta, plasându-l în rândul celorlalte arte frumoase. Şi aceasta din dublul motiv al ştergerii graniţei dintre artele joase şi cele înalte, şi a recunoaşterii faptului că cinema-ul poate crea simulacre pe care mai târziu le-au preluat şi celelalte arte.


[modifică] Postmodernismul în arhitectură
După cum se întâmplă adesea şi în cazul altor mişcări artistice, cele mai vizibile idei şi trăsături ale postmodernismului se observă în arhitectură. Spaţiile funcţionale şi formalizate ale mişcării moderniste sunt înlocuite de diverse abordări estetice; stilurile se ciocnesc şi se întrepătrund, formele sunt adoptate pentru ele însele, şi apar noi modalităţi de vizualizare a stilurilor familiare şi a spaţiului arhi-suficient.


Empire State Building din New York.Exemplele aşa numite "clasice" de arhitectură modernă pot fi considerate clădirile Empire State Building sau Chrysler Building, realizate în stilul Art Deco, în cazul spaţiilor comerciale, ori arhitectura lui Frank Lloyd Wright, asociată de cele mai multe ori cu arhitectura organică, sau structurile realizate de mişcarea artistică Bauhaus în materie de spaţii private sau comunale. În contrast, un exemplu de arhitectură postmodernă este sediul companiei AT&T (astăzi Sony) din New York[1], care, ca şi orice zgârie-nori, este construit pe o structură metalică, având foarte multe ferestre, dar care, spre deosebire de constructiile de birouri moderniste, împrumută şi elemente din diverse stiluri clasice (coloane, fronton, etc.). Un prim exemplu de artă postmodernă exprimată cu ajutorul arhitecturii se întinde de-a lungul porţiuni celebre pentru jocurile de noroc din Las Vegas, Nevada, aşa numita Las Vegas Strip. Clădirile de-a lungul acestui bulevard reflectă numeroase perioade ale artei sau referinţe culturale într-un colaj interesant, generat deopotrivă de timpul construcţiei, clădirile înconjurătoare şi interesele comerciale (momentane sau cu bătaie lungă) ale proprietarilor.


Clădirea Bauhaus din Dessau, clădire şi oraş care sunt îndeobşte asociate cu stilul şi mişcarea artistică Bauhaus, chiar dacă originea sa este în Weimar.Arhitectura postmodernă a fost descrisă ca fiind "neo-eclectică", astfel încât referinţa şi ornamentul s-au întors pe faţade, înlocuind stilurile fără ornamente şi agresive ale modernismului, cum este spre exemplu într-o clădire din Boston, Massachusetts. Acest eclectism este combinat cu utilizarea unghiurilor non-ortogonale şi a suprafeţelor de forme cele mai variate şi ciudate; aici putându-se menţiona ca printre cele mai faimoase, Stuttgart State Gallery şi Guggenheim Museum Bilbao.

Arhitecţii modernişti consideră clădirile postmoderne drept vulgare şi clare forme de kitsch. Arhitecţii postmoderni privesc spaţiile moderniste proiectate de aceştia ca fiind lipsite de suflet şi de delicateţe. Diferenţele estetice de bază privesc nivelul tehnicităţii arhitecturii, cu accentul pus pe dorinţa modernismului de a reduce deopotrivă cantitatea de material şi costurile unei structuri, respectiv de a-i standardiza construcţia. Postmodernismul nu are asemenea imperative şi caută exuberanţa în orice, în tehnicile de construcţie, în modificarea unghiurilor tuturor suprafeţelor, în folosirea diferitelor tipuri de ornamente, semănând la nivelul elaborării şi al rafinamentului execuţiei, mai mult decât cu orice, cu arhitectura Art Deco. Lista arhitecţilor postmoderni îi include pe foarte cunoscuţii Philip Johnson, John Burgee, Robert Venturi, Ricardo Boffil, James Stirling, Santiago Calatrava şi Frank Gehry.


Chrysler Building din New York City"Profetul postmodernităţii" a fost arhitectul şi criticul american Charles Jencks, în al cărui studiu au fost definite trăsăturile esenţiale ale curentului. Arhitecţii postmoderni au căutat un punct de conjuncţie între tehnologia secolului XX şi stilurile tradiţionale din trecut, în special clasicismul. Ca reacţie la austeritatea mişcării moderniste, arhitecţii s-au întors la surse regionale şi tradiţionale, introducînd ornamente, culori, şi sculpturi, adesea într-o manieră neaşteptată, hibridă, sau chiar jucăuşă. Exemplul arhetipal de arhitectură postmodernă este Portland Public Services Building în Portland, Oregon (construită între 1980 - 1982) avînd ca autor pe Michael Graves; o clădire uriaşă ale cărei suprafeţe sînt însufleţite de contrastul culorilor şi de prezenţa motivelor ornamentale.


[modifică] Postmodernismul în literatură
În anumite privinţe, se poate spune că literatura postmodernă nu se raportează la cea modernă, pe măsură ce îşi dezvoltă sau rafinează stilul şi devine conştientă de sine şi ironică. Împreună, literatura modernă şi postmodernă reprezintă o ruptură de realismul de secol XIX, unde naraţiunea descrie un fir epic tratat dintr-un punct de vedere obiectiv sau omniscient. Sub raportul personajului, cele două literaturi explorează subiectivismul, renunţă la realitatea exterioară, pentru a examina stări interioare de conştiinţă (exemplu modernist fiind „fluxul conştiinţei” în maniera Virginiei Woolf sau a lui James Joyce). În plus, şi literatura modernă şi cea postmodernă explorează fragmentarismul în narare şi construcţia (exemplele moderniste, sunt Virginia Woolf, operele dramaturgului suedez August Strindberg sau ale autorului italian Luigi Pirandello).

Spre deosebire de literatura postmodernă, creaţia modernă a considerat fragmentarea şi extrema subiectivitate drept expresii ale unei crize existenţiale, ale unui conflict interior. În schimb, literatura postmodernă evită această criză. Personajele torturate şi izolate, anti-eroii lui Knut Hamsun sau Samuel Beckett, lumea de coşmar al lui T.S. Eliot din Ţara pierdută fac loc în scrierile postmoderne unor naraţiuni deconstruite şi auto-reflexive din romanele scrise de John Fowles, John Barth, sau Julian Barnes. Între timp, operele unor autori cum ar fi David Foster Wallace, Don De Lillo, Paul Auster sau Thomas Pynchon în Gravity's Rainbow, satirizează societatea paranoidă a modernismului, născută din iluminism.


[modifică] În literatura română
Pentru detalii, vezi articolul Literatura română postmodernăvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

[modifică] Postmodernismul în filosofie
Unele personalităţi ale filosofiei XX sunt privite drept postmoderne, pentru pretenţia că matematica şi ştiinţele naturii nu ar fi obiective. Între aceştia se numără şi doi filosofi ai ştiinţei, Thomas Samuel Kuhn şi David Bohm. Ultima expresie a amestecului dintre filosofie şi matematică este matematica cognitivă, care doreşte să demonstreze că exact ca orice ştiinţă umană, matematica este totuşi subiectivă. Wittgenstein, prin discursul său autoritar, paradoxal, dezordonat, contradictoriu este un pionier al posmodernismului filosofic[2].

Analizând esenţa postmodernismului, noi afirmam, şi vom argumenta în continuare, că postmodernismul reprezintă filosofia societăţii postmoderne. Pentru început, menţionăm că reprezentanţii postmodernismului, precum: G. Pracasch, J. Latuz, J. Walerstain, B. de Souse Santus, D.R. Griffin, H. Smith, P. Rosneau, J. Derrida, J.F. Lyotard, J. Culler, M. Poster, G.Watrimo, R.Robertson ş.a. vorbesc despre distrugerea matricei social-culturale a vechiului tip de conştiinţă, unde ştiinţa era reprezentată ca nucleu şi forţă dominantă în societate. Posmoderniştii neagă căutarea în ştiinţă a trăsăturilor generale şi universale, remarcându-le numai pe cele locale, singulare, particulare. Postmoderniştii, menţionează L.A. Mikeşina, evită orice forma de monism şi universalizare, tratează, în mod critic, reprezentările pozitiviste (logice), idealurile şi modurile ştiinţei clasice, ale epocii modeme, în genere. Aceasta presupune reaprecierea fundamentalismului, recunoaşterea imaginii multiple a realităţii, recunoaşterea neexcluderii multiplicităţii descrierilor diferitelor puncte de vedere ş.a. Dar dânsa susţine că nu trebuie atribuite postmodermsmului multe fenomene pozitive, ca, de exemplu, paradigma postneclasică a ştiinţei contemporane (deşi o anumită coincidenţă există). La metanivelul analizei general-filosofice a concepţiei posmoderniste, principiile de bază pot fi elucidate şi conştientizate, în mod constructiv-critic, ca atitudini de depăşire a dogmatismului, totalitarismului şi standardizării, a tendinţelor moştenite de la epoca raţionalităţii rigide şi a determinismului univoc. în postmodernism, e important faptul că el evită toate formele de monism şi universalism, se implică critic nu numai faţă de reprezentările pozitiviste logistice, dar şi faţă de idealurile şi normele ştiinţei clasice, ale ştiinţei epocii moderne, în genere. În loc de aceasta, ei proclamă multiplicitatea şi diversitatea, varietatea şi concurenţa paradigmelor, coexistenta elementelor heterogene, recunoaşterea şi stimularea unei varietăţi de proiecte contemporane de viaţă, interacţiuni sociale, învăţături filosofice şi concepţii ştiinţifice. Aceasta presupune reevaluarea fundamentalismului, recunoaşterea aspectului multidimensional al realităţii şi a unei mulţimi de tipuri de relaţii de aceeaşi esenţă, recunoaşterea multiplicităţii de neevitat a descrierilor şi a punctelor de vedere, a relaţiilor de complementaritate şi interacţiune dintre ele. Aceste idei, venite, iniţial, din sfera artei (literatură, arhitectură etc.), în etapa actuală, au căpătat caracter general-cultural şi se transformă în principii ale activităţii intelectuale, creatoare. Postmodernismul efectuează perfuzie de „sânge proaspăt" filosofiei contemporane, afiimând că trebuie recunoscute caracterul istoric al înţelegerii normelor raţionalităţii, caracterul ei deschis şi apariţia a noi forme ale lui în cultură şi societate.

Ca o consecinţă importantă a ideilor postmoderniste, se consideră, de asemenea, necesară zdruncinarea gândirii binare de tipul „sau / sau" şi înlocuirea ei prin atitudini ale gândirii termale, când sunt echivalente nu două, ci trei începuturi. In loc de opoziţie, ei propun sistemicitate, armonizare, complementaritate, simultaneitate etc.

L.A. Mikeşina consideră că deosebirea gnoseologiei tradiţionale de teoria cunoştinţelor, legată de revoluţia computerială constă în faptul că gnoseologia tradiţională se concentrează la procedură, descripţie, folosind expresii şi reguli pentru însuşirea cunoştinţelor. Teoria cunoaşterii computeriale, însă pune în centrul atenţiei regulamentarea, recurge la propoziţii normative, foloseşte cunoştinţele pentru afirmarea regulilor. In prezent, cel mai justificat mod de verificare a ipotezelor cu privire la gândire îl reprezintă experimentele pe computere, dar nu pe oameni. Şi astăzi intelectul artificial, ca filosofie experimentală, face figura epistemologului tot aşa de necesară pentru evoluţia computerială, ca şi a matematicianului-programator. Compararea formelor cognitive, diferite după exprimarea lor în cuvinte, aminteşte epistemologului despre faptul că forma vorbită prin cuvinte, neţinând cont de importanţa ei, este numai unul din modurile de reprezentare şi de structurare a cunoştinţelor. In plus, modul dat conţine posibilitatea de a tăcea, adică posibilitatea neverbalizării informaţiei. M. Poster afirmă că oamenii de ştiinţă proiectează pe calculator subiectivitatea inteligentă, iar calculatorul devine criteriul prin care se defineşte inteligenţa. El, la fel ca şi Lyotard, vorbeşte despre transformarea informaţiei în marfă, vede în societatea postmodernă extinderea elementelor de control social, iar în noile tehnologii vede un mare potenţial pentru dominaţie. Radioul, televiziunea şi presa scrisă sunt considerate de el ca elemente ale concepţiei despre lume. Lumea adevărată este înţeleasă în sensurile în care înţelegerea noastră asupra realităţii este compusă din multiple imagini, interpretări şi reconstrucţii, puse în circulaţie de mijloacele de comunicare, în competiţie, unele cu altele, şi fără nici o coordonare „centrală". Această emancipare nu constă în cunoaşterea perfectă a cuiva, care ştie cum sunt lucrurile în realitate, dar în libertatea în cadrul pluralităţii, în erodarea principiului însuşi al realităţii.

Analizând esenţa postmoderismului, să examinăm apariţia şi etapele principale ale dezvoltării lui. Ca predecesori ai postmodernismului pot fi consideraţi F. Nietzsche, Z. Freud, M. Heidegger, cât şi neopozitiviştii.

F. Nietzsche, de exemplu, a criticat ştiinţa şi filosofia clasică în numele vieţii şi al păstrării, chiar şi al „bestializării" omului natural, menţionând că dispare din ştiinţă părerea independentă asupra realităţii, caracterul cinstit şi convenabil al ei ş.a.

Z. Freud, în continuare, a distrus mitul, că esenţa omenescului „Eu" e inclusă în conştiinţa lui raţională, păstrând omul ca subiect al gândirii, menţionând că primatul intelectului nu se profilează la îndepărtare mare. La Z. Freud, „Eu" există, dar nu în pofida a ceea ce gândeşte omul. Existenţa lui e corelată cu schimbările sociale, cât şi cu însăşi gândirea.

M. Heidegger a criticat ştiinţa şi filosofia clasică pentru „uitarea existenţei". El cerea cultivarea la oameni, a calităţilor spiritual-emoţionale pentru a le păstra ,,în prezenţă". Neopozitivismul, la rândul lui, a declarat despre cotitura lingvistică din prima treime a sec. XX, despre semiotizarea realităţii, ce a urmat după aceasta. Postmoderniştii, în continuare, cereau înlocuirea existenţei obiectuale prin limbă, text, cunoştinţe, vorbeau şi despre necesitatea de a lua în consideraţie şi neraţionalul, inconştientul, existenţa din activitatea omenească.

In dezvoltarea posmodernismului, deosebim două etape: prima - legată de analiza distrugerii, de distrugerea raţionalismului ştiinţific, a „Eului" uman conştient, de descentralizarea conştiinţei, iar cea de a doua - de analiza gramatologiei.


[modifică] Postmodernismul şi poststructuralismul
Structuralismul are o tendinţă puternică de a fi ştiinţifică din dorinţa de a căuta un cadru stabil al fenomenului observat, o atitudine epistemologică perfect similară cu cea a gândirii Iluministe, incompatibilă cu cea postmodernă. În acelaşi timp aceste mesaje poartă o încărcătură Şi un mesaj anti-Iluminist, prin revelarea faptului că raţionalitatea poate fi găsită şi în minţile unor sălbatici, vezi teoria unui Claude Lévy Strauss, doar că în forme diferite de cele ale oamenilor din societăţile civilizate. E aici prezentă şi o critică implicită a gândirii coloniale care era considerată o parte a unui proces de civilizare prin care societăţile bogate aduc cunoaştere, maniere şi raţiune celor mai puţin educate. Poststructuralismul, care a fost un răspuns la orientarea ştiinţifică a structuralismului, a făcut loc relativismului cultural in structuralism, în timp ce nega orientările ştiinţifice. Sensul nu e prezent în semn, aşa cum se credea în structuralism, căci acesta este răspândit pe tot lanţul de semnificanţi şi uneori nu poate fi descoperit cu uşurinţă.

Nu pot descoperi sensul prin simpla adiţionare a cuvintelor, pentru a avea sens cuvintele ar trebui să poarte urmele celor care le preced sau le urmează. Ele formează, împreună, un ţesut complex, din acest motiv nici un semn nu este o epurâ sau total expresivă. De asemenea, putem descoperi în fiecare semn urme ale cuvintelor pe care le-a respins pentru a deveni ceea ce trebuie să fie. O altă diferenţă clară dintre postmodernism şi poststructuralism mai rezidă şi în atitudinea lor diferită faţă de dispariţia proiectului Iluminismului, căci poststructuralismul este la modul fundamental ambivalent, în timp ce teoria postmodernismului este cerebratorie. O altă diferenţă constă în natura celor două poziţii. Poststructuralismul e un curent din filosofie, adunĂ păreri despre fiinţe, limbă, corp, Şi societate, dar nu dă numele unei perioade. Postmodernismul, pe de altă parte, este în strânsă asociere cu era postmodernă.

Pentru a te salva din acest construct al cunoaşterii a devenit necesară critica ei şi astfel, să deconstruieşti cunoaşterea afirmată. Jacques Derrida argumenta însă că singura apărare în faţa inevitabilei deconstrucţii a cunoaşterii, sistemelor de putere, ce se numea hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originare se numeşte "logocentrism". În loc să-ţi bazezi cunoaşterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoaşterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale unui filosof al limbajului ca Ludwig Wittgenstein. Această subliniere a permisivităţii jocului liber în contextul mai larg al conversaţiei Şi discursului conduce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referinţelor sau tropilor. Înarmaţi cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserţiuni filosofii postmoderni au început să atace unitatea modernismului Şi a acelei unităţi, cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorităţii sale asupra victorianismului sau romantismului, acest atac a atacat indirect modernismul însuşi.

Un concept important care explicitează modul în care postmodernismul priveşte limba, este idea de "joc". În contextul acestui curent, al postmodernismului, joc înseamnă schimbarea cadrului de conexiune al ideilor, Şi astfel permite sensurile figurate sau trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul, sau de la un cadru de referinţă la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne textul e alcătuit dintr-o serie de marcaje ale căror sens este atribuit cititorului iar nu autorului însuşi, acest joc se bazează pe mijloacele cu care cititorul construieşte sau interpretează textul, Şi cu ajutorul cărora autorul devine o prezenţă în mintea citittorului. Jocul implică mai apoi Şi invocarea unor opere scrise în aceeaşi manieră pentru a le slăbi autoritatea, fie prin parodierea presupoziţiilor acestora sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicaţii greşite, în ceea ce priveşte intenţia autorului. Studiul esenţial pentru înţelegerea acestei abordări rămâne Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciences de Jacques Derrida, devenit un capitol al volumului Scriitura şi diferenţa, dar publicat iniţial, separat, drept articol în 1966. Acest punct de vedere are detractori înflăcăraţi care îl consideră dificil şi abscons, Şi o violare a contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor, dacă un autor are ceva de comunicat el trebuie să-şi aleagă cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparenţă cititorului.


[modifică] Postmodernismul în ştiinţele sociale
Sfârşitul istoriei este un concept impus de sociologul şi politologul american Francis Fukuyama în cartea sa Sfârşitul istoriei şi ultimul om(1991), unde sunt descrise, în spirit postmodern, condiţiile sociale, economice, psihologice care impun deplasarea tuturor societăţilor de azi spre o unică formă de viaţă politică şi socială, pe care el o consideră a fi liberalismul democratic burghez.


[modifică] Postmodernismul şi criticii săi
Charles Murray, un critic acerb al a postmodernismului, dă o definiţie acestui termen:

Doar o modă intelectuală contemporană, mă refer la o constelaţie de puncte de vedere care îţi vin în minte când auzi cuvintele multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine politică, şi Dead White Males. Într-un sens mai larg moda aceasta intelectuală contemporană acoperă un destul de răspândit sentiment de neîncredere în metoda ştiinţifică, care există în anumite cercuri. Inculcată în acest set de idei primite de-a gata este şi un sentiment de ostilitate faţă de ideea că judecăţile de discriminare sînt potrivite în cazul analizei artei sau literaturii, ideei că există ierarhii de valoare, ostilităţii faţă de ideea existenţei unui adevăr obiectiv. Postmodernismul constituie doar eticheta ataşată acestei perspective.
Poziţia centrală în această dezbatere este conceptul de obiectivitate şi ceea ce ar însemna aceasta. În cel mai larg sens, negarea obiectivităţii este trăsătura poziţiei postmoderne iar ostilitatea faţă de aceste baze ale obiectivităţii este trăsătura definitorie. Această ostilitate subterană faţă de conceptul de obiectivitate evidentă în multe din teoriile critice moderne, acesta este punctul de atac pentru toţi duşmanii postmodernismului. Mulţi critici caracterizează postmodernismul drept un fenomen efemer, care nu poate fi definit datorită faptului că, din punctul de vedere filosofic, nu reprezintă mai mult decît o serie de coniecturi disparate, care au în comun numai resentimentul faţă de Modernism. Această antipatie a postmodernităţii faţă de modernism, şi tendinţa lor consecventă de a se defini în pofida acestuia, şi-a atras, de asemenea, numeroşi critici. S-a argumentat că modernitatea nu e decât un monolit de dimensiuni uriaşe, ca un singur buştean, dar de fapt era el însuşi dinamic şi mereu schimbător; evoluţia dintre 'modern' şi 'postmodern' trebuie privit mai degrabă ca o gradaţie iar nu ca un tip nou, o continuare, iar nu o ruptură. Un teoretician al acestei idei este Marshall Berman, a cărui carte All That is Solid Melts into Air (un citat intertextual din Karl Marx) reflectă chiar în titlul ei natura fluidă şi ubicuă a modernităţii.

Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic şi chiar social înclină spre formele deschise, ludice, provizorii, este un discurs al ironiei şi al fragmentelor, implicând arta şi ştiinţele, marea cultură şi cultura populară, partea şi întregul.


Mai multe pe Wikipedia.org

Sursa: Wikipedia