LEONARDO DA VINCI

Intreaga arta a secolului al XV-lea florentin, cu izbanzile si problemele sale, a fost rezumata si dusa pana la cea mai inalta expresie a sa de mostenitorul genial care a fost Leonardo da Vinci. Expresia si proportia, perspectiva si anatomia ;compozitia geometrica stricta si « redarea »detaliului, relieful figurilor si integrarea lor in peisaj, toate aceste exigente contrarii deveneau pentru Leonardo compatibile gratie clarobscurului :la el, lumina si umbra creeaza spatiul, invaluie formele, estompeaza departarile, armonizeaza culorile si sunt uneori parca variabila materia a tablourilor sale. Dar e greu sa-l consideram pe Leonardo numai ca pictor ; a jucat doar un rol de aceeasi importanta in arhitectura si in sculptura-rol pe care-l, ghicim din schitele sale si din cateva imitatii nesigure ; si numai scrierile lui literare, stiintifice si teoretice ne dau cheia picturii si a intregii sale activitati.
Fiu de notar, nascut in satul Vinci, dat de tatal sau la 17 ani, in 1469, ca ucenic pe langa Verocchino, devenit maestru independent in 1475, Leonardo a parasit Florenta in 1481, inrand in slujba lui Ludovico Moro, ducele Milanului. Din aceasta perioada florentina dateaza « Bunavestire » de la Uffizi, subtila si fermecatoare, dar a carei executie stricta si bogatie ornamentala tin evident de atelierul lui Verrocchino ; mai personal, de pe atunci fascinat, e portretul Ginevrei Benci, scaldat in clarobscur. « Inchinarea Magilor », neterminata, anunta toate preocuparile viitoare: piramida de figuri , peisaj vast, efecte de lumina, miscari ale multimii si mimica expresiva-totul tratat, ca mai tarziu in « Cina cea de taina » de la Milano, in sensul unei subite revelatii spirituale.
Anii milanezi (1481-1499) vad nascandu-se printre mii de lucrari si de proiecte, « Fecioara intre stanci », adevarat manifest al luminismului si al principiilor de compozitie, si « Cina cea de taina »(1499), opera monumentala pe linia Masaccio, dar de-o infinita bogatie de miscari si emotii, cuprinsa intr-o compozitie stricta si simetrica. O noua sedere la Florenta(1500-1506)e un prilej pentru crearea lucrarii « Sfanta Ana » (terminata mai tarziu), care rezolva magistral problema unitatii peisaj-figura si introduce intre personaje o lume de relatii subtile-gingasie omeneasca, intelepciune indulgenta-,ce nu exclude subtextul teologic. In aceeasi epoca, fresca « Batalia de la Anghinari », parasita si ruinata in urma unei erori tehnice, analiza cu o rece participare aspectul pictural al aceste « prea bestiale nebunii » care e razboiul, cu grimasele violentei si ale efortului, cu armuri ciudate, efecte de lumina in fum. Portretul « Giocondei », pe care specialistii de azi tind sa-l dateze din anii romani (1513-1515), reia, dupa experientele diferite ale portretelor milaneze(Doamna cu hermina, Muzicianul), formula din « Ginevra Benci », incomparabil adancita insa. Stapanirea clarobscurului delicat, calitatile tactile, compozitia armonioasa si-au exercitat fascinatia cu mult inainte ca strainul peisaj si zambetul absent sa-i dea acestei capodopere o celebritate prea facila. Ioan botezatorul de la Luvru, desfigurat de repictari, reprezinta formula extrema a artei lui Leonardo, redusa la un joc de lumina si umbre pe un corp delicat si sugeran o semnificatie spirituala insensibila.
Opere neterminate, distruse sau piedute jaloneaza biografia lui Leonardo. Nici nu se putea altfel la acest artist pentru care pictura nu era nimic mai putin decat rezultatul si sinteza concreta a orcarei stiinte si care credea ca e neaparat necesar sa refaca el insusi intreaga stiinta, ca sa surprinda viata si lupta elementelor, curgerea apei, pretutindeni prezente, si lumina universala.