Insulele South Sandwich

Focul se întâlneşte cu gheaţa în Insulele South Sandwich, un tărâm al nimănui, plin de aburi vulcanici, aisberguri albastre, milioane de pinguini şi o mare necruţătoare.

Insulele South Sandwich sunt o probă de virtuozitate a naturii. Erupţiile vulcanice le-au dat forma; gheaţa, vântul şi valurile le dăltuiesc. Numai păsările şi focile îşi găsesc adăpost aici. Căpitanul James Cook, în căutarea unui presupus continent sudic, a descoperit insulele în 1775.

Confruntat cu "ceţuri dese, furtuni de zăpadă, frig pătrunzător şi multe alte lucruri care ar putea pune în pericol navigaţia", s-a săturat repede de regiune şi, fără părere de rău, a lăsat în urmă Insulele South Sandwich pentru totdeauna.

Dar ceea ce i-a displăcut lui Cook este exact ceea ce face ca acest arc de 390 de kilometri, format din 11 insule, să fie extraordinar. Izolarea. Expunerea la toanele mărilor sudice. Banchiza, care ţine insulele într-o strânsoare ca de menghină în cea mai mare parte din an.

Tumultul coloniilor ticsite de păsări şi duhoarea dejecţiilor care acoperă stâncile şi gheaţa. Valurile tunătoare, care izbesc pinguinii de stânci şi împiedică acostarea navelor. Şi sub toate acestea, una dintre plăcile tectonice cu cea mai rapidă deplasare de pe Pământ menţine tânărul arhipelag vulcanic - vechi de numai vreo trei milioane de ani - expresiv şi imprevizibil. "Locul are viaţă - spune fotografa Maria Stenzel. Este straniu, spiritual şi extraordinar de puternic."

Totuşi atât de puţini au fost aici. După ce Cook a numit insulele după al patrulea conte de Sandwich şi s-a grăbit să plece, au trecut aproape 45 de ani înainte ca exploratorul rus Fabian von Bellingshausen să se lupte cu rafalele de lapoviţă pentru a descoperi cele trei insule nordice pe care predecesorul său le ratase. Vasele comerciale care vânau balene şi foci au ajuns şi ele în zonă în secolul al XIX-lea şi la începutul celui de-al XX-lea, dar şi-au dat seama că prin alte părţi sarcina le e mai uşoară. Aşa că şi ele au plecat.

Spre deosebire de mult vizitata Peninsulă Antarctică, pe insule nu se face deloc turism şi chiar şi vulcanologii înrăiţi se bazează mai mult pe observaţii aeriene pentru a le studia. Pentru o navă, există o fereastră de numai patru luni pentru a evita presiunile strivitoare ale banchizei şi puţini marinari se încumetă să rişte.

Apoi mai este Jérôme Poncet. Acest veteran al Antarcticii şi-a măsurat forţele timp de trei decenii împotriva oceanului sudic. La sfârşitul anilor '90, s-a dedicat unui recensământ detaliat al păsărilor şi focilor de pe Insulele South Sandwich.

A adunat date despre un număr uluitor de animale în acele călătorii. Pinguini, în mod evident: trei milioane de pinguini-cu-frâu, peste 52.000 de perechi de pinguini-macaroni, 50.000 de perechi de pinguini-Adélie şi mii de pinguini-cu-ciocroşu.

Plus păsările marine zburătoare: 1.500 de perechi de petreli-uriaşi numai pe minuscula Insulă Candlemas; 100.000 de perechi de fulmariantarctici; petreli-Pintado, petreli-de-zăpadă şi furtunari-antarctici; cormorani-imperiali, skuaantarctice, pescăruşi-de-varec şi chire-antarctice.

Şi focile: otarii-de-Kerguelen (cu vreo 500 de pui pe Insula Zavodovski), foci-leopard, foci-elefantsudice, foci-de-crabi şi foci-ale-lui-Weddell - toate hrănite de lanţul trofic bazat pe krill. La cârma iahtului său de 20 de metri, blindat cu oţel, Lâna de aur, ridat de soare şi cu o mustaţă groasă, Poncet este unul dintre puţinii marinari suficient de curajoşi încât să navigheze spre Insulele South Sandwich. Pornind din Insulele Falkland cu Maria Stenzel şi un echipaj de patru oameni, a ocolit aisberguri şi a înfruntat vremea aspră din ianuarie anul trecut, pentru a studia timp de trei săptămâni lanţul de insule.

Debarcarea pe nişte insule atât de baricadate de puterea valurilor şi de pereţi abrupţi e o perspectivă stresantă. Dar Poncet caută pe fiecare ţărm un loc potrivit şi de obicei îl găseşte. Îngrămădind echipajul şi echipamentul pe un Zodiac gonflabil, "Jérôme alegea momentul astfel încât valurile să ne poarte spre ţărm - spune Stenzel. Apoi pornea motorul şi fixa prova pe suprafaţa stâncii, în timp ce noi săream pe uscat înainte ca valul şi ambarcaţiunea să fugă de sub noi."

Pe Zavodovski, pinguinii-cu-frâu au lăsat-o pe Stenzel să meargă pe cărările lor bătătorite şi să stea în colonia lor în creştere. În fiecare dimineaţă, mărşăluiau pe lângă cortul ei în drum spre mare, ca navetiştii la ora de vârf, apoi, din nou, la întoarcere - soldaţi epuizaţi în luptă, murdari sau însângeraţi după ce brizanţii îi loviseră de stânci sau după ce abia scăpaseră de vreun prădător.

În câteva minute, soarele strălucitor era înlocuit de vânturi turbate, de 60 de noduri, şi vijelii, iar o dată a plouat 24 de ore încontinuu şi făgaşele uscate au devenit torenţi. Râurile iuţi şi cascadele au măturat ouăle de pinguin din cuiburile împrejmuite cu pietre. "Sunt atât de vulnerabili - spune Stenzel -, întotdeauna în pragul dezastrului."

Următoarea oprire: Visokoi, aproximativ 915 metri înălţime, unde de pe feţele încălzite de soare ale stâncilor s-au desprins bolovani, silindu-i pe toţi să se ferească sărind în apă. Insula Candlemas era neagră de zgură vulcanică şi vie prin prezenţa petrelilor-uriaşi care cuibăreau.

Cu o deschidere a aripilor de doi metri, îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în larg şi sunt victime colaterale ale pescuitului. "Au ţâşnit pe deasupra noastră ca nişte maşini care trec prea aproape de pietoni - spune Stenzel. A fost o bucurie."

Lava recent scursă se întărise într-o bucată nouă de pământ pe Montagu. |n largul Insulei Bellingshausen, pinguinii blocaţi de gheaţa îngrămădită încercau în zadar să scape din fălcile focilor-leopard. Marca naturii o reprezintă algele de zăpadă brăzdând suprafaţa glaciară cu nuanţe minunate de roşu şi verde.

O plimbare pe Insula Cook ne-a dezvăluit fulgerele negre de magmă care se prelinseseră prin crăpăturile din bolovani şi fulmari asemănători pescăruşilor cuibăriţi atât de bine pe vârfurile stâncilor, încât se asemănau cu zăpada. "Totul - spune Oren Tal, membru al echipajului - este viu."

În izolarea lor, aceste insule cu formă schimbătoare îşi tăinuiesc poveştile, iar puţinele suflete care au simţit pulsul energiei vulcanice a Insulelor South Sandwich şi al vieţii sălbatice de acolo consideră experienţa un privilegiu. "Trăind în profundă rezonanţă cu acest loc, simţi schimbări în tine însuţi - spune Poncet. Fiecare călătorie aduce ceva nou."

sursa: NatGeo.Ro

Valea Vieţii

În Valea Luangwa, din Zambia, ploaia şi râul creează un refugiu pentru viaţa sălbatică.


Luangwa, unul dintre ultimele mari râuri din sudul Africii încă nezăgăzuite, e colacul de salvare şi protectorul văii pe care o străbate. Hipopotami, elefanţi, girafe, lei, leoparzi, bivoli africani şi multe alte specii prosperă pe cei peste 50.000 km2 de savană şi pădure udaţi de acest râu, lung de peste 800 km.

Oamenii sunt puţini aici. Un motiv e ciclul anual al inundaţiilor provocate de Luangwa. În fiecare an, în timpul ploilor, râul reinventează relieful. Umflându-se de la nivelul unui pârâu adânc până la genunchi şi devenind un torent tulbure, cafeniu, îşi croieşte noi canale şi se revarsă pe câmpiile şi în pădurile din jur, transformând această vale largă din estul Zambiei într-un ţinut de nepătruns pentru maşini timp de aproape o jumătate de an.

În cealaltă jumătate, apele se retrag, lăsând în urmă un peisaj întinerit, care se usucă treptat în lunile lungi de secetă care urmează, când temperaturile cresc constant, până când pământul palpită de căldură şi de sete. La sfârşitul lui octombrie, iarba din lunci e păscută până devine mirişte, iar un vânt fierbinte ridică vârtejuri de praf de pe solul care se erodează. În amurg, hipopotamii părăsesc ultimele ochiuri de apă adânci ale râului şi se topesc în bezna desişurilor pentru a paşte.

Unii merg kilometric în şir ca să găsească hrană, iar mulţi dintre ei mor în acest sezon stresant. Într-o dimineaţă, cadavrul unui mic hipopotam trece plutind pe apă. Femelele de hipopotam se apropie şi îl adulmecă, îi ling pielea, apoi se îndepărtează. Sezonul poate fi dificil pentru animalele sălbatice din vale, dar oamenii sunt şi mai dificili.

Vânătoarea şi braconajul, chiar şi în interiorul parcurilor naţionale, au redus drastic în trecut populaţiile de hipopotami şi elefanţi; totuşi ambele specii şi-au mai revenit, în parte datorită schimbărilor în atitudine şi în impunerea legilor. În noiembrie se adună nori de furtună, vineţii şi mohorâţi, iar cerul bubuie toată noaptea.

Text: Christine Eckstrom, Foto: Frans Lanting

Sursa: NatGeo.Ro

California - Tărâmul florilor

Statul care îşi protejează plajele şi peisajele monumentale se luptă încă pentru a împiedica extinderea zonelor rezidenţiale şi agricole să-i distrugă natura unică.

Guy Wagner ştie cât peţuieşte un gard bun. În comunităţile chivernisite din Rancho Mirage - unde palmierii se leagănă sub albastrul cerului, iar peluze de un verde de smarald înconjoară casele albe -, s-au petrecut schimbări care îl fac fericit.

Cu câţiva ani în urmă, el întâlnea frecvent oi cu coarne mari şi mieii lor păscând şi zbenguindu-se pe aleile dichisite. "Oile canadiene trăiesc aici de cel puţin 10.000 de ani - spune Wagner, biolog la Serviciul pentru Pescuit şi Vânătoare al SUA.

De aceea, ele cred că locul lor e aici - şi chiar aşa este. Dar acum şi oamenii locuiesc aici, iar aceştia nu vor să vadă pe peluzele lor oi care să le mănânce trandafirii şi să se înece ân piscine."

Pentru a separa animalele de oameni, Serviciul pentru Pescuit şi Vânătoare al SUA a ajutat comunitatea Rancho Mirage să construiască un gard înalt pe dealurile din împrejurimi, care să ţină animalele la distanţă.

Înainte de construirea gardului, specia peninsulară de oi cu coarne mari, aflată în pericol de dispariţie - cobora în vale din canioanele aflate în deşerturi, în căutare de hrană.

În California au mai rămas mai puţin de 700 de exemplare. Gardul a funcţionat. Oile au revenit la hrana şi arealul lor, care se termină la altitudini ridicate, la limita vegetaţiei dense: şi asta pentru simplul motiv că oile nu intră în locuri în care vegetaţia le împiedică să vadă pumele şi alţi prădători.

Oricât de superbe ar fi oile, adevăratele vedete ale zonelor sălbatice din California sunt probabil plantele de aici - de la uriaşii sequoia, până la florile care incendiază pajiştile şi la plantele mărunte şi fragile crescute pe solurile nefertile din zonă. Rocile din mantaua Pământului rareori văd lumina soarelui.

Aceste roci - bogate în magneziu, fier, nichel, crom şi cobalt, dar sărace în calciu - au fost împinse afară doar acolo unde au avut loc coliziuni ale plăcilor tectonice, precum California. Sub acţiunea apei, roca se transformă în serpentinit, al cărui nume vine de la asemănarea cu pielea verde a unui şarpe.

Pe măsură ce sunt erodate de intemperii, serpentinitele se fărâmă, devenind un sol sărac în nutrienţi, dar âncărcat cu metale. Majoritatea plantelor ar muri pe un astfel de sol.

Sursa: NAtGeo.Ro

In mijlocul vartejului

Un grup de pesti-evantai se impauneaza la vanatoare. Tehnica este periculoasa dar nu da gres niciodata. O vanatoare organizata surprinsa cadru cu cadru de fotografi-scafandri.

Vanatoarea a inceput. La 80 km nord-est de Insula Mujeres, din Golful Mexic, pestii-evantai patruleaza prin apele albastre. Fregatele atarna ca niste sageti deasupra marii, plonjand cand si cand pentru a-si insfaca mancarea. Orientandu-se dupa ele, Anthony Mendillo, ghid de pescuit sportiv si expert in urmarirea pestilorevantai, carmeste cu Keen M spre bancuri.

In mod sigur, sub pasari un banc de sute de sardele se misca la unison, sclipind in soare la fiecare schimbare de directie. Zeci de umbre lungi orbiteaza in jurul ghemului de pesti, care se misca frenetic: vanatorii. Pestii-evantai si sardelele sunt specii migratoare larg raspandite, populand mai multe oceane.

Dar din ianuarie pana in iunie, Istiophorus platypterus si Sardinella aurita se intalnesc fata in fata aici, pe intinderea acestei mari. Pentru pradator si prada, platforma continentala de aici constituie habitatul ideal. Ape putin adanci, bogate in plancton, alimentate de raurile care dreneaza continentul si de curentii oceanici dintre Cuba si Yucatán, promit hrana din belsug.

Vanatoarea pare apropiata de cea a mamiferelor. Pestii-evantai isi unesc in mod clar fortele. Masculi si femele deopotriva incercuiesc prada, impingand bancul in formatii tot mai stranse si luand cu randul cateva inghitituri. Fiecare salt inainte este punctat de un uluitor semnal luminos al inotatoarei dorsale, care face ca vanatorul sa para de doua ori si ceva mai mare.

Un fulger irizat aparut de-a lungul corpului, adesea in dungi de un albastru argintiu, amplifica efectul. Celule cu pigment intunecat, numite melanofore, actioneaza "ca niste storuri" - spune neurobiologul Kerstin Fritsches, de la Universitatea din Queensland, Australia.

In mod obisnuit, animalul are un aspect banal, dar "in momente de stres sau agitatie, celulele isi contracta pigmentul pentru a expune culorile metalice superbe ale pielii de sub ele". Aceste explozii de culoare ar putea avea drept scop nu doar sa destabilizeze prada, ci si sa-i avertizeze pe ceilalti pesti-evantai sa astepte, evitand astfel coliziunea.

Botul ca un cioc al pestelui-evantai - maxilarul superior alungit cu care acesti vanatori izbesc in dreapta si-n stanga pentru a-si dobori prada, manevrandu-l la fel si impotriva rechinilor, marlinilor si a altor dusmani - e ascutit ca un pumnal. Totusi, in ciuda loviturilor rapide, e greu sa gasim raportari despre pesti-evantai care s-au strapuns intre ei.

sursa: NatGeo.Ro

Aye-aye, un animal misterios

Aye-Aye este un mamifer de 2 kilograme care uimeste prin infatisarea sa iesita din comun. Desi nu par, cele mai apropiate rude ale Aye-Aye-ului sunt cimpanzeii si maimutele.

Acest animal este nativ din Madagascar, si din pacate adesea omorat de rezidentii superstitiosi ai insulei. Probabil din cauza infatisarii, acest animal era vazut ca un demon sau aducator de ghinion.

Cantareste in jur de 2,5 kilograme, femela catarind mai putin cu 100 de grame. Ating o lungime de 30 – 37 cm, si 44 – 53 cu tot cu coada.
Adultul prezinta ochi negrii sau maro inchis si parul alb in jurul gatului.

Aye-aye este un animal pe cale de disparitie, si nu numai din cauza distrugerii habitatului in care traiesc, dar si din cauza supersitiilor. Locuitorii Malaeziei credeau ca Aye-aye este un simbol al mortii.

Sensul numelui Aye-aye a fost pierdut o data cu limba din care provine, dar exista o ipoteza care cuvantul “Aye aye” inseamna pur si simplu un strigat de alarma pentru a avertiza pe altii prezenta acestui animal.

Oamenii din Madagascar au crezut ca acest animal a disparut. Cu toate acestea a fost redescoperit in anul 1961. Sase specimene au fost transportate pe o insula din apropierea Nosy Mangabe, in apropiere de Maroantsetra, la est de Madagascar. Cercetari recente arata ca aceste animale sunt mai raspandite decat se credea anterior, dar sunt inca pe cale de disparitie din cauza superstitiei si ignorantei oamenilor.

Sursa: Descopera.Org

A fost descoperita viata pe marte?

NASA va anunta joi “cea mai importanta descoperire din istoria lumii”- un gaz detectat de specialisti in aceleasi regiuni ale lui Marte in care se aflau si norii formati din vapori de apa si care demonstreaza ca pe Planeta Rosie exista, intr-adevar viata, relateaza, in exclusivitate, cotidianul britanic “The Sun”. De aparitia metanului sunt responsabile in cazul lui Marte micro-organisme extraterestre care traiesc sub solul si gheata planetei.
Cercetatorii NASA au detectat metanul de pe Marte cu ajutorul unei nave spatiale si a unor uriase telescoape de pe Pamant. Expertii sugereaza ca respectivul gaz este emis ca un produs rezidual de catre niste organisme care traiesc sub gheata planetei. “Cea mai evidenta sursa de metan sunt organsimele. Prin urmare, daca gasesti metan intr-o atmosfera, poti suspecta ca acolo exista viata”, a declarat expertul britanic Colin Pillinger pentru “The Sun”.

Mai mult, descoperirea este privita deja ca o dovada incontestabila ca micro-organismele extraterestre sunt in viata si in prezent. Cercetatorii presupun ca ele s-au trezit la viata de curand, pentru ca altfel gazul respectiv s-ar fi pierdut in atmosfera planetei. “The Sun” precizeaza ca micro-organismele de pe Marte nu pot trai decat sub solul si gheata sa, deoarece viata nu poate exista pe suprafata acestei planete care nu are un scut magnetic capabil sa o protejeze de radiatiile solare. Totodata, desi unii oameni de stiinta recunosc ca acest tip de gaz poate fi produs si in urma unor procese vulcanice, aceasta varianta a fost exclusa, pana acum nefiind cunoscuta nicio activitate vulcanica pe Marte.
Potrivit “The Sun”, NASA urmeaza sa anunte aceasta uriasa descoperire in cursul zilei de joi, in cadrul unei conferinte de presa sustinute la sediul sau din Washington. Conferinta va fi difuzata in direct de catre NASA TV (www.nasa.gov/ntv), precizeaza sursa citata.

sursa: Descopera.org

Lenesul, chiar este lenes?

Credeati ca doar oamenii sunt lenesi? Ei bine, acest animal nu degeaba poarta acest nume. Nu neaparat pentru durata de somn, ci pentru miscarile lui lente, parand un animal lenes. Lenesul este un animal nocturn si se misca destul de putin atunci cand este treaz. Sloth (lenesii) provin din unul dintre cele mai primare ordine de mamifere, Xenartha, aparand in urma cu 35 milioane de ani in urma in America de Sud.

In trecut au existat peste 35 de genuri diferite de Lenesi, unele exemplare fiind intalnite chiar si in Alaska. Astazi doar 2 genuri mai exista, Bradypus, lenesii cu 3 degete si Choloepus, lenesii cu 2 degete.

Lenesul traieste in copaci si are un mod de miscare cel putin ciudat, ca si cum ar avea suspensii. In ciuda ghearelor lungi, curbate si ascutite, este un animal ierbivor si mananca mai ales frunze de copaci. Doarme agatat de ramurile copacilor cu capul in jos.

La acest animal chiar si metabolismul e lent, ceea ce le afecteaza si capacitatea de a se lupta cu bolile. Majoritatea lenesilor supravietuiesc cu dificultate in captivitate deoarece nu se pot lupta cu noii virusi si nu se pot adapta nici la climatele mai reci.

Desi se credea ca lenesii dorm intre 15 si 18 ore pe zi, studiile recente arata ca ei dorm doar 10 ore pe zi. Lenes sau nu, cert e ca Lenesul este un animal cel putin interesant.

sursa: Descopera.Org

De la romani la Luna

ARCA a facut publica existenta primei rachete romanesti, capabila sa plaseze pe orbita terestra joasa sateliti avand greutatea de pana la 400 kg.

Haas este un proiect inovativ, al unui lansator orbital in trei trepte, a carui proiectare a inceput in anul 2006, avand la baza tehnologia dezvoltata la ARCA pe parcursul Competitiei Ansari X Prize si a Programului Spatial European European Privat. Racheta a fost denumita dupa Conrad Haas* (1509-1579), pionier medieval austro-roman al rachetelor, primul creator al rachetelor in trepte.

Lansatorul Haas va fi ridicat la altitudinea de lansare de 18.000m, cu ajutorul unui balon solar avand o capacitate de 2.000.000 m3.

Primul zbor al acestei rachete este prevazut pentru anul 2011, ocazie cu care va transporta sonda ELE - European Lunar Explorer, pentru Google Lunar X Prize, o competitie in valoare de 30 de milioane $.

Programul Rachetei Haas, finantat integral privat, este probabil cel mai ambitios proiect de cercetare din Romania.

Mai multe informatii despre acest proiect puteti vedea pe pagina ArcaSpace:
http://www.arcaspace.ro/orbital/ro/home.htm
http://www.arcaspace.ro/orbital/ro/haas.htm

Despre ARCA
Asociatia Romana pentru Cosmonautica si Aeronautica (ARCA) este o organizatie non-guvernamentala, lider national in domeniul cercetarii aerospatiale. ARCA a participat, incepand cu anul 2002, la cea mai prestigioasa competitie astronautica, Ansari X Prize, in cadrul acestei competitii fiind unul dintre competitorii importanti. ARCA a dezvoltat doua mari programe: Demonstrator si Stabilo. Racheta Demonstrator 2B, echipata cu primul motor racheta din lume din materiale compozite reutilizabil, monopropelant, a fost lansata cu succes, la data de 9 Septembrie 2004, de la Baza Fortelor Aeriene de la Capul Midia, de pe tarmul Marii Negre. Stabilo este un vehicul racheta in doua trepte, lansat din aer, care a executat doua zboruri pana in acest moment. Prima treapta este cel mai mare balon solar din lume, iar a doua treapta este un vehicul racheta pilotat. Primele zboruri la joasa altitudine ale sistemului au fost efectuate in 2006. In acelasi an, Misiunea1 a fost lansata la o altitudine de 14.700 m. In 2007 Misiunea2 a fost lansata la o altitudine de 12.000 m deasupra Marii Negre. Echipa a primit datele de zbor prin intermediul unui satelit de telecomunicatii. Locul de amerizare a fost in perimetrul alocat, la 30km fata de punctul de lansare. Marina Militara a recuperat vehiculul racheta, nava militara fiind dirijata de la Centrul de Comanda al ARCA.

Echipa ARCA
Dumitru Popescu – Presedinte ARCA/ Departament propulsie
Nascut: 2 Ianuarie 1977, in Rm. Valcea.

Teodor Diaconu – Conceptia vehiculelor/ Dinamica zborului
Nascut: 15 Noembrie 1973, in Rm. Valcea.

Paul Radut – Conceptia echipamentelor electric si electronic
Nascut: 1 Iulie 1956 in Pitesti.

Andrei Comanceanu – Vicepresedinte ARCA/ Dinamica zborului
Nascut: 26 Decembrie 1978 in Falciu.

Comanescu Dragos – Inginer propulsie
Nascut: 13 Iulie 1976 in Pitesti.

Bogdan Sburlea – Project manager/PR
Nascut: 7 Noiembrie 1961 in Pitesti.

Simona Popescu – PR manager
Nascuta: 23 Iunie 1980 in Dragasani.

sursa: Descopera.org

Doar 10% din creier?

Exista o credinta destul de populara in zilele noastre, conform careia omul isi foloseste doar 10% din capacitatea totala a creierului.
Aceasta idee e posibil sa fi pornit de la o interpretare gresita a unuia din citatele lui Albert Einstein sau a uneia din lucrarile lui Pierre Flourens. O referire la aceasta idee apare la pagina 12 din “The Energies of Men”:
“We are making use of only a small part of our possible mental and physical resources“.
Acest citat ii este atribuit de regula lui William James.
Sau poate ca totul a pornit de la activitatea lui Karl Lashley din 1920-1930. Lashley a indepartat chirurgical portiuni intinse din cortexul cerebral al unor cobai, constatand, prin observatie post-operatorie, nivelul de capacitatea intelectuala a animalelor, care nu a parut prea afectat. In prezent, este cunoscut faptul ca creierul uman are alta modalitate de functionare, si ca cea mai mica trauma cerebrala poate avea efecte devastatoare asupra comportamentului uman. Acesta e motivul pentru care neurochirurgii cartografiaza cu atentie creierul pacientului inainte de operatie, pentru a fi siguri ca odata cu indepartarea tesutului, in cazul operatiilor de epilepsie si tumori cerebrale, de exemplu, nu afecteaza zonele esentiale ale creierului.
Cineva, undeva, a dat nastere acestui mit si mass-media populara a preluat ideea. Asa ca nu a durat prea mult pentru ca toata lumea sa creada veridicitatea ideii, desi nu existau dovezi.
Sursa exacta a acestei idei nu poate fi localizata, asemenea dovezilor care sa o afirme.
Sustinatorii acestui mit modern, cred ca daca ne vom folosi creierul in proportie de 100% , am poseda abilitati super-mentale (de la telekinezie pana la telepatie).
Dar daca omul isi foloseste doar 10% din creier, inseamna ca i s-ar putea extirpa, fara probleme, celelalte 90% din creier, nu?

Creierul uman cantareste cam 1.400 de grame, daca indepartam 90% din el, ajungem la o greutate de 140 de grame, exact cat creierul unei oi. Se stie ca traumatismele cerebrale produc probleme grave neurologice, cum ar fi in cazul unui accident vascular cerebral.
Anumite boli neurologice, cum ar fi Parkinson-ul, afecteaza doar anumite zone din creier. Aceste boli afecteaza zone care sunt, ca intindere, cu mult sub acele 90% care nu le folosim.
Sau poate ca cei care sustin aceasta idee incearca sa zica ca de fapt una din zece celule nervoase e esentiala sau folosita la un moment dat. Dar cum se poate studia aceasta afirmatie?
Chiar daca neuronii nu sunt folositi in mod direct, ei tot ar putea primi semnale de la alti neuroni.
Din punct de vedere evolutionar, e putin probabil ca creierele mari sa se dezvolte, daca acest lucru nu oferea anumite avantaje. Exista anumite “rute” care pot oferi functii similare.
De exemplu, in cazul vederii exista mai multe centre nervoase care pot prelua procesul. Acest concept se numeste redudanta si e relativ raspandit in cadrul sistemului nervos. Aceste centre sau rute alternative reprezinta un mecanism de siguranta, care intervine in cazul unui blocaj total al traseelor nervoase normale. Electroencefalografia ne arata ca toate zonele creierului sunt active, chiar si in timpul somnului, desi intr-o stare diferita de activitate.

Fie il folosesti, fie il pierzi.
Acest concept se poate aplica sistemului nervos. In timpul procesului de crestere, se formeaza multe sinapse, iar altele sunt eliminate pe parcurs. Aceasta perioada de dezvoltare sinaptica constituie “reglajul fin” al sistemului nervos. Multe studii au aratat ca daca se elimina inputul unul sistem neural , atunci neuronii acelui sistem vor functiona necorespunzator. Acest lucru a fost demonstrat, pierderea completa a vederii are loc, daca in primii ani de la nastere, informatia vizuala e impiedicata sa stimuleze ochiul si centrul de procesare din creier. Copii mici au un creier foarte adaptibil, o functie cerebrala ce se afla intr-o zona care si-a incetat functionarea, poate fi transferata in alta parte. Exista exemple incredibile, cazuri de recuperare a unor copii care au suportat extirpari masive de tesut cerebral, pentru a le fi controlate crizele. Dar acest gen de recuperare e foarte rar la adulti.


Sursa: Descopera.org

Si totusi, cine a descoperit America?

La ora actuala, Cristofor Columb este considerat în întreaga lume ca fiind exploratorul care a descoperit America, în octombrie 1492, deschizând astfel drumul unei întregi pleiade de conchistadori care au adus „civilizatia” indigenilor din Lumea Noua, exterminându-i aproape definitiv. Si totusi, în ultima vreme s-au facut cunoscute unele teorii care pun la îndoiala actiunea de pionierat a controversatului aventurier de origine italiana. Unii sustin ca vikingii ar fi gasit de fapt primii drumul spre America, altii spun ca africanii ar fi facut mai întâi drumul peste Atlantic, în vreme ce teorii de ultima ora acrediteaza ideea ca adevaratul descoperitor al noului continent ar fi fost un amiral chinez sau chiar un navigator mongol!

Pista africana

În urma cu câteva decenii, unele descoperiri facute pe coasta nord-estica a Americii de Nord i-au facut pe arheologi sa sugereze o posibila colonizare a acestor teritorii de catre navigatorii vikingi, înainte de anul 1000. Dar, potrivit unei teorii de ultima ora, avansata de istoricul american Frank Joseph, de la Universitatea Minnesotta, primii calatori veniti în America, de peste mari, ar fi fost africani! În cartea sa, Comoara pierduta a regelui Juba, istoricul aminteste ca pe la anul 40 î.Chr., în timpul domniei tiranicului împarat Caligula, în nordul Africii exista un regat care a intrat în conflict cu Roma.

Amenintati cu distrugerea sau sclavia, pe masura ce legiunile romane se apropiau, amenintatoare, conducatorii acestui regat african s-au suit pe corabii si au navigat, purtati de vânturi favorabile, spre coastele Americii. Aici au pus bazele unei asezari si probabil ca nu s-au mai întors niciodata în Africa. Pe seama lor pune istoricul din Minnesotta obiectele misterioase descoperite într-o pestera din apropierea orasului Olney, Illinois, în 1992. Cele aproape 7000 de artefacte, incluzând statuete, obiecte de cult, sau componente ale unor ritualuri de sacrificiu nu ar fi putut apartine, sustin cercetatorii, populatiei native amerindiene, a carei cultura era net inferioara, si nu i-ar fi permis realizarea unor asemenea veritabile „opere de arta”.

Ele sunt foarte asemanatoare cu piese similare, descoperite în Africa, apartinând aceleiasi perioade si prezinta clare influente ale artei romane din primul secol al Imperiului. Întâmpinat cu critici vehemente din partea confratilor de breasla, Joseph a declarat ca, desi pare exagerata, teoria descoperirii Americii de catre africani, acum doua milenii, reprezinta singura explicatie ce poate fi data bizarelor artefacte de la Olney.

Pista chineza

Luna trecuta, istoricul britanic Gavin Menzies a stârnit, la rândul sau, senzatie, sustinând ca a descoperit dovezile ce atesta ca America a fost descoperita de catre un amiral chinez cu sapte decenii înainte de Columb – teorie emisa în urma cu câtiva ani. Menzies spune ca o flota chineza a adus, în 1434, în Italia, enciclopedii cuprinzând referiri la tehnologii nedescoperite în Occident si care au pus bazele unor minuni ingineresti precum masinariile zburatoare schitate ulterior de Leonardo da Vinci. „Toate lucrurile cunoscute de chinezi pâna la anul 1430 au fost aduse la Venetia: De aici, ambasadorii împaratului chinez au pornit spre Florenta si apoi au ajuns la curtea papei Eugeniu IV.

Ele au reprezentat scânteia care va declansa toate inventiile si descoperirile Renasterii. Leonardo da Vinci si Galileo Galilei si-au bazat activitatea pe cunoasterea acestor tehnologii. Este adevarat, meritul lui Leonardo este ca a redesenat toate aceste schite în trei dimensiuni, ceea ce a reprezentat un urias progres”, scrie Menzies, în cartea sa 1434: Anul când chinezii au declansat Renasterea. Precedenta lucrare a britanicului în vârsta de 70 de ani, 1421, a fost best-seller în Europa, vânzându-se în peste un milion de exemplare.

„Ipotezele potrivit carora europenii ar fi descoperit întreaga lume, prin expeditii de explorare, sunt false. Chinezii au ajuns în America, Australia si Noua Zeelanda cu mult timp înaintea acestor expediti.” În recenta sa carte, Menzies afirma ca patru corabii chinezesti au ajuns în peninsula italica în prima jumatate a secolului XV, aducând cu ele harti ale lumii, atlase astronomice si enciclopedii mult mai avansate decât orice exista în Eurpa la acea vreme. Potrivit lui, Leonardo da Vinci ar fi intrat în contact cu informatiile din lucrarile respective prin intermediul copiilor realizate de eruditii italieni Taccola si Francesco di Giorgio.

În sprijinul teoriilor sale, Menzies a publicat desene ale unor arme de asediu, mori si pompe hidraulice extrase dintr-un tratat chinez de agricultura, datând din anul 1313, Nung Shu, în paralel cu ilustratii realizate de di Giorgio si Leonardo. Totodata, Menzies arata ca Cristofor Columb era la curent cu hartile aduse de chinezi, prezentând copia unei scrisori datate 1474 si apartinând matematicianului italian Toscanelli, copie descoperita printre documentele ce i-au apartinut „amiralului Marii Ocean”. Dar se pune întrebarea: cum de aceste harti nu au atras atentia si altor oameni ai epocii, ci doar lui Columb?

Cercetatorul britanic sustine ca pentru majoritatea contemporanilor genovezului, hartile nu spuneau mai nimic, dar ca singur acesta a avut rabdare sa le studieze, sa puna cap la cap datele obtinute si în final sa traga concluzia – partial gresita, este adevarat – ca în China se poate ajunge nu doar mergând pe uscat, spre est, ci si strabatând marea, spre vest. Desigur, academicienii au primit cu reticenta teoriile lui Menzies. Felipe Fernandez-Armesto, profesor de istorie la Queen Mary College din Londra afirma ca nu exista dovezi certe care sa ateste ca persoanele la care facea referire Toscanelli erau chinezi.

„Este evident ca unele idei si descoperiri ale chinezilor au ajuns în Europa iar ideile europene au patruns, prin intermediul Drumului Matasii, în China. Dar premisele de la care porneste cartea lui Menzies mi se par total lipsite de substanta si nu se bazeaza pe nici o marturie istorica indubitabila”, spune Fernandez-Armesto.

Pista mongola

Dar convingerile lui Menzies nu sunt nici pe departe cele mai spectaculoase referitoare la descoperirea Americii. O noua ipoteza face înconjurul lumii: în acest sens: nici vikingii, nici Columb si nici chinezii nu au pus prima data piciorul în patria tomatelor si a curcanilor, ci… mongolii! Este teoria pe care o sustine profesorul Sumiya Jambaldorj de la Universitatea Genghis-Han din Ulan Bator. Ilustrul om de stiinta, specialist în lingvistica, a facut un studiu comparativ al denumirilor topografice din America si termeni din limba mongola, ajungând la concluzia ca între cei doi factori exista numeroase puncte comune. „Probabil în urma cu circa 2000 de ani, înaintasii triburilor de mongoli din zilele noastre au traversat insulele Aleutine si au ajuns în America. Aici si în Alaska eu am gasit peste 20 de denumiri care ar putea fi de origine mongola. Sunt nume de râuri si de locuri, pastrate aproape nealterate de milenii. De altfel si în ziua populatiilor indigene din Alaska exista cuvinte similare cu cele din mongola – „haagan” înseamna stramos, si la ei, si la noi. Un argument în plus ar fi, sustine Sumiya Jambaldorj, ca uneltele stravechi descoperite în Alaska sunt similare cu cele utilizate de mongolii din vechime.

Sursa: Descopera.org