Crearea omului!!!

INTRODUCERE:
De mai bine de un secol cuvântul antropologie a făcut o strălucită carieră.La început antropologia a fost ştiinţa care privea mai mult natura organică,omul ca fiinţa naturii.Secolul trecut a avut ca dominantă biologia prezentată de mulţi şi mari oameni de ştiinţă în frunte cu Darwin.
Un mod în care s-a analizat antropologia contemporană,a fost cel fondat filosofic:e vorba de o disciplină teoretică ce vizează omul dintr-un punct de vedere care-l plasează în lumina unei concepţii filosofice,a unei viziuni asupra lumii şi a vieţii.Această antropologie pornită de la Dilthey şi Bergson s-a dezvoltat în secolul nostru, până la Max Scheler, Jasper şi Jacques Meritain.
O importantă contribuţie a adus-o filosofia existenţialistă care a avut meritul să aşeze omul şi destinul său în centrul preocupărilor sale filosofice.
Încă din Renaştere s-a căutat o definiţie a omului în limitele raţiunii.Dar între aceste moduri diferite de a privii problema omului, antropologia creştină aduce o importantă contribuţie.
Antropologia creştină este învăţătura despre om întemeiată pe Revelaţia dumnezeiască.Antropologia creştina are trei temeiuri principale creştine:originea omului,constituţia fiinţei omeneşti şi menirea omului.
Conform referatului biblic despre creaţie,Dumnezeu a zidit lumea văzută într-o anumită ordine,stabilită prin paradigmele planului Său veşnic.După ce a creat toate formele Sale existenţiale prin cuvânt(sa fie…lumină,etc)începănd cu lumina şi încheindu-se cu omul,coroana tuturor creţiilor.
Lumea ca natură are caracter antropocentric aşa cum atât de impresionant mărturiseşte Psalmistul:”Ce este omul că-Ţi aminteşti de el?Sau fiul omului că-L cercetezi pe el?Micşorându-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale,toate le-ai supus sub picioarele lui."
De fapt abia după crearea şi investirea omului cu demnitatea de conducător al lumii toate cate le-a făcut Dumnezeu au devenit bune foarte:”Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”(Fc1,31) Până la apariţia omului întreaga creaţie era apreciată numai cu calificativul de bună:”Şi a văzut Dumnezeu că e bine”(Fc1,10)
Părinţii şi scriitorii Bisericii nu au căutat niciodată să alcătuiască un sistem anrtopologic complet.Dar majoritatea lucrărilor elaborate de ei vorbesc despre om;chiar şi Sfântul Grigorie de Nyssa a scris un tratat numit:”Crearea omului.”
Sfântul Fotie patriarhul Constantinopolului ne transmite inspiraţia însaşi a tradiţiei patristice care spune că”omul abordează enigma teologiei în însăşi structura sa. ”Pentru că omul era creat după chipul lui Dumnezeu, unul şi întreit ,omul însuşi se transformă într-o teologie vie în locaş teologic prin excelenţă. Sfinţii Părinţi susţin că omul este un lucru mare şi preţios căruia i se acordase stăpânirea Universului chiar înainte ca el să fi fost creat. Omul e splendoarea creaţiei, alcătuit din inteligibil şi sensibil, participând prin har la firea sublimă a lui Dumnezeu şi la aceea a stihiilor trecătoare. La crearea sa omul a fost împodobit cu frumosul sublim, ceea ce i-a conferit firii sale un caracter împărătesc. Apreciat sub raportul duratei şi al rezistenţei elementelor materiale ale fiinţei sale omul nu e aproape nimic; dar dacă se ţine seama de Creatorul său şi de lucrarea prin care Acesta i-a dat existenţa el e ceva mare.
El este punctul de întretăiere al celor două lumi şi totodată o sinteză a acestora; este, cum bine s-a zis în filozofia greacă, un rezumat şi o reprezentare în mic a lumii celei mari(macrocosmosul)adică un microcosmos. Mărturisirea Ortodoxă exprimând acest adevăr afirmă: Iată apoi, Dumnezeu a făcut pe om, îndoită alcătuire din suflet, nematerial şi înzestrat cu judecată, şi din trup material, ca din această alcătuire a omului să se cunoască adevărul cum că El însuşi este creatorul celor două lumi, al celei materiale şi al celei nemateriale. Şi din această pricină, omul se numeşte lume mică, fiindcă poartă în sine chipul lumii celei mari.

ORIGINEA OMULUI:

După învăţătura Bisericii ,omul provine, ca şi celelalte făpturi de la Dumnezeu, prin creaţie. Cartea Facerii descrie creaţia omului astfel: ”Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării ,păsările cerului, animalele domestice toate vietăţile ce se târăsc pe pământ, şi tot pământul .Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie(Fc.1,26-27).
Faptul că a fost creat în urma unui sfat divin ,ceea ce nu s-a întâmplat la aducerea la existenţă a celorlalte făpturi pământeşti, demonstrează unicitatea omului, ca şi creaţia ”după chipul lui Dumnezeu”
Chipul lui Dumnezeu în om, fiind perfect este cu necesitate incognoscibil ,pentru că reflectând plenitudinea Arhetipului său, el trebuie de asemenea să posede incognoscibilitatea Fiinţei divine. De aceea nu se poate defini în ce constă chipul lui Dumnezeu în om. Nu-l putem concepe altfel decât cu ajutorul ideii de participare la binele infinit al lui Dumnezeu. Dumnezeu prin natură este întreaga bunătate .El este întreaga bunătate care poate fi concepută sau, mai degrabă El depăşeşte orice bunătate care poate fi concepută şi înţeleasă. El nu creează viaţa omenească pentru un alt motiv decât acela că El este bun.
Fiind astfel şi întreprinzând pentru aceasta formarea naturii omeneşti, El n-a vrut să-Şi manifeste pe jumătate forţa bunătăţii Sale, dându-i omului o parte din bunătăţile lui, refuzându-i cu gelozie comunicarea altora. Însă perfecţiunea bunătăţii apare în El din faptul că îl aduce pe om din neant la fiinţă şi îl copleşeşte cu tot ce este bun. Lista acestor bunuri este atât de lungă că nu e posibil să le enumerăm. De aceea toate sunt conţinute în rezumat în cuvântul despre omul făcut după chipul lui Dumnezeu. Este ca şi cum s-ar fi spus că Dumnezeu a făcut natura umană participantă la tot binele. Însa dacă chipul ar fi fost întru totul asemănător fericirii Modelului său el n-ar mai fi fost chipul Său, ci s-ar fi confundat cu El.
Ce diferenţă observăm deci între Divin şi ceea ce-I seamănă? Diferenţa este aceasta: că Divinul este necreat, în timp ce omul există prin creaţie. Crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu implică ideea de participare la Fiinţa dumnezeiască a unei comuniuni cu Dumnezeu, adică presupune harul.
Pentru creştini relatarea creaţiei în general şi a omului în special are un caracter istoric şi constituie un adevăr de credinţă. Folosirea unor imagini şi simboluri pentru exprimarea acestui adevăr de credinţă este determinată de nevoia de exprimare şi înţelegere omenească, care necesită mijloace adecvate şi apropiate minţii omeneşti. Ideile principale ale descrierii creării lumii şi a omului de către Dumnezeu din cartea Facerii sunt prezente în diverse contexte în întreaga Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament şi anume ideea că omul a fost creat de Dumnezeu: ”Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit şi apoi Tu mă nimiceşti în întregime”(Iov 10,8);”Atunci Tu mă vei chema şi eu îţi voi răspunde, Tu vei cere înapoi lucrul mâinilor Tale.”(Iov 14,15);”Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: avem tată pe Avraam,căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.”( Luca 3,8),că trupul omului a fost făcut din pământ, iar sufletul i s-a dat de Dumnezeu: ”Şi ca ţărâna să se întoarcă în pământ cum a fost ,iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat.”(Ecc.12,7);Adu-Ţi aminte că m-ai făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărâna.”(Iov 10,9);”Duhul lui Dumnezeu este cel ce m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieţii mele.”(Iov 33,4),că femeia a fost făcută din Adam: ”Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam”.(Fc.2,22);”Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat.”(I Cor.11,8);”Că Adam s-a zidit întâi, apoi Eva.”(I Tim.2,13)
Exprimările antropomorfice ale lui Moise despre lucrările dumnezeieşti, vorbind despre creaţie, răspund nevoii de a fi înţeles de către aceia cărora se adresează. Acest lucru îl spune şi Teodoret al Cirului:”Căci descriind creaţiunea, marele proroc observă că pe toate celelalte creaturi Dumnezeu le-a produs prin cuvânt, iar pe om l-a făcut cu mâinile Sale; dar precum prin cuvânt nu înţelegem rostirea, ci voinţa, aşa şi aici la formarea omului nu înţelegem lucrarea mâinilor, ci o grijă mare faţă de lucrul acesta”.
Dumnezeiescul Moise zice că la început s-a format trupul lui Adam şi apoi i s-a insuflat lui sufletul de la Dumnezeu. Prin cuvântul „suflare” se arată însuşirea sufletului, ca fiind al unei fiinţe raţionale. Deci expresiile antropomorfice sunt un lucru secundar, esenţialul îl constituie adevărul creării omului direct de către Dumnezeu şi grija Lui deosebită faţă de om.
Acest adevăr fundamental este învăţat de întreaga Sfântă Tradiţie. Astfel Sfântul Ioan Damaschin zice:„Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale proprii din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar sufletul raţional şi gânditor îl dădu prin insuflarea Sa proprie”.

NATURA OMULUI. TRUP ŞI SUFLET:

După credinţa creştină omul constă din trup material şi din ceea ce numim suflet, care nu poate fi redus la materie. Trupul este luat din pământ fiind compus din materieşi având ceva comun cu toate vieţuitoarele de pe pământ; Prin trup omul se simte legat de pământ şi de toate făpturile de pe pământ. El este condiţia vieţuirii omului pe pământ în timp şi spaţiu. Sufletul provine de la Dumnezeu prin creaţie: ”Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ a făcut pe om, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul fiinţă vie”.(Fc.2,7);”Precum şi este scris: făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă”.(I Cor.15,45),nu prin emanaţie şi prin el omul stă în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală.
Despre cele două elemente constitutive ale naturii omeneşti ne vorbeşte Sfânta Scriptură nu numai în descrierea creaţiei ci şi în alte multe locuri ale sale: ”Şi ţărâna să se întoarcă în pământ, cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat”. ( Ecc.12,7); „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să- ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă”. (Matei 10,28); „Precum trupul fără de suflet mort este, şi credinţa fără de fapte moartă este”. (Iacov 2,26).
În toate aceste locuri se arată că omul este constituit din două elemente trup şi suflet sau spirit.
În Sfânta Scriptură natura spirituală a omului este numită uneori suflet(yuch) alteori spirit(pneuma)
După Psalmul 70,26:”Bucura-se-vor buzele mele când voi cânta Ţie şi sufletul meu pe care L-ai mântuit.” Omul este alcătuit din trup şi suflet, iar după Luca 8,55 „Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se de-a să mănânce. ”omul este alcătuit din trup şi duh(sau spirit)
Mântuitorul spune într-un loc că îşi pune viaţa(sufletul) pentru oile Sale „Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi viaţa Mea o pun pentru oi. (Ioan 10,15)”,iar în altul că îşi dă duhul „Şi Iisus, strigând cu glas mare ,a zis: Părinte în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi aceasta zicând ţi-a dat duhul.(Luca23,46)”.Deci spirit sau duh şi suflet sunt numai nume diferite date uneia şi aceleiaşi realităţi din om ,anume principiul lui de viaţă.
Caracterul dihotomic al naturii omeneşti este afirmat cu claritate nu numai de Sfânta Scriptură ci şi de Sfânta Tradiţie. Dumnezeu este creator şi al trupului şi al sufletului, din care este alcătuit omul, iar omul nu este trupul singur şi nici sufletul singur, ci omul constă din suflet şi trup după cum spune Fericitul Augustin. Viaţa omului pe pământ este vieţuirea cu sufletul şi trupul, iar moartea este despărţirea sufletului de trup.
Apolinariştii sprijinindu-se pe filozofia lui Platon şi Platin privind fiinţa omului şi încercând să găsească un temei pentru erezia lor, susţineau o erezie trihotomistă despre natura omului. După ei omul s-ar compune din trup ,suflet şi spirit, înţelegând greşit textul de la Evrei4,12 care spune: ”Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii.
Omul ar avea astfel un suflet animal (yuch alogos) şi un suflet raţional (yuch logich) adică principiul imaterial din om ar fii despărţit în două substanţe: suflet (yuch) şi spirit (pneuma,nous).Această concepţie se întăreşte mai târziu la unii teologi protestanţi care invocă drept bază scripturistică a trihotomiei omului pe lângă textul de la Evrei 4,12 şi textul de la I Tes5,23 („Dumnezeul păcii însuşi să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi duhul vostru şi sufletul şi trupul păzească-se în întregime, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.”) care par a distinge în fiinţa omului trei elemente componente: trup, suflet şi spirit.
Prin suflet şi duh din aceste două texte Sfântul Apostol Pavel numeşte unul şi acelaşi component al naturii umane, principiul spiritual.
Trebuie observat că Sfântul Apostol Pavel afirmă categoric dihotomismul naturii omeneşti: ”Ci eu departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat ca şi cum aş fi fost de faţă pe cel ce a făcut una ca aceasta.(I Cor5,3)
De asemenea trebuie observat şi faptul că în întreaga Sfântă Scriptură termenii suflet şi spirit sau duh se folosesc cum deja am văzut în mod amestecat unul pentru altul, denumind acelaşi element al naturii omeneşti.
Definiţia dintre partizanii trihotomismului şi cei ai dihotomismului se reduce în fond la o chestiune de terminologie.Dihotomiştii văd în spirit o facultate superioară a sufletului prin intermediul căreia aceasta intră în comuniune cu Dumnezeu -Persoana, sau ipostasul uman cuprinde părţile acestui compus natural care se exprimă în întregul fiinţei umane care există în ea şi prin ea.

OMUL CA PROTOPĂRINTE:

Binecuvântarea divină „Şi i-a binecuvântat Dumnezeu zicând: Creşte-ţi şi vă înmulţiţi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ(Fc.1,28) constituie unul din argumentele care stau la baza învăţăturii creştine, că întreaga omenire formează o unitate provenind de la unica pereche de oameni Adam şi Eva singurii creaţi nemijlociţi de Dumnezeu. Această concepţie monogenistă are o solidă fundamentare în Sfânta Scriptură unde citim că înainte de a crearea lui Adam „părintele neamului omenesc”(Sol.10,1) „nu era nimeni ca să lucreze pământul”(Fc.2,5)iar înainte de a fi Eva mama tuturor celor vii(Fc.3,20) pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe măsură, şi din el s-a născut tot neamul omenesc ca să locuiască peste tot pământul.
Concepţia creştină monogenistă are mare importanţă, fiindcă unitatea de origine şi fiinţială a omenirii constituie condiţia de bază a mântuirii, datorându-se ei putinţa de înţelegere a universalităţii păcatului strămoşesc şi a universalităţii mântuirii în Iisus Hristos.

SUFLETUL OMENESC.FUNCŢIILE ŞI SPIRITUALITATEA LUI:

După credinţa creştină omul e alcătuit din trup material şi din suflet nemuritor, trupul este luat din pământ, iar sufletul provine de la Dumnezeu prin creaţie nu prin emanaţie; şi prin el omul stă în strânsă legătură cu Dumnezeu. Sufletul e acela care dă viaţă trupului şi îl face capabil de reflecţie şi acţiune. El este zice Sfântul Grigore de Nyssa o esenţă creată, vie, raţională care dă trupului organic şi sensibil puterea vitală şi facultatea de a percepe lucrurile sensibile pe toată durata firii receptive pentru acestea.
Sfântul Ioan Damaschin reia această definiţie amplificându-o şi precizând că sufletul este o esenţă vie, simplă, netrupească, invizibilă prin firea sa pentru ochii trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără formă; ea se serveşte de un trup organic şi-i dă acestuia puterea de a trăi, de a creşte de a simţi şi de a naşte ;el(sufletul)nu are spirit deosebit de sine, spiritul său fiind partea cea mai pură din el.
Dacă pentru Tertulian sufletul este material după maniera stoică, pentru Grigore de Nyssa el este nematerial şi evoluează spre nemurire. Concepţia creştină despre o nemurire deplină este şi ea o achiziţie a evoluţiei gândirii Sfinţilor Părinţi căci în timp ce Sf.Iustin, Taţian şi alţi autori din prima perioadă susţin că sufletul poate fi muritor dar şi nemuritor prin voinţa lui Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssa şi ceilalţi capadocieni, Fericitul Augustin şi cei mai mulţi dintre Părinţii perioadelor a II a şi a III a afirmă solemn nemurirea deplin acordată de Dumnezeu.
Sufletul şi trupul sunt strâns legate se întrepătrund adânc şi trăiesc inseparabil. Depăşind vechea concepţie despre preexistenţa sufletelor şi despre metempsihoza sau metemsomatoza pe care el le combate explicit, Sfântul Grigore de Nyssa vede în raportul celor două elemente o unitate desăvârşită a firii omeneşti pentru că ele au fost create simultan în ordinea eternă simultană a operei lui Dumnezeu. De aceea sufletul este prezent în tot trupul.
Ca chip al lui Dumnezeu sufletul nu poate fi mărginit de spaţiu. El se uneşte cu trupul în chip tainic îi dă viaţă şi-l conduce în toate împrejurările.

EXISTENŢA ŞI REALITATEA SUFLETULUI:

Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre toate aceste note esenţiale ale sufletului. Sufletul este real şi superior trupului care se întoarce în pământ iar el se întoarce la Dumnezeu. „Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat.”(Ecl.12,7)
Sufletul este imaterial fiind insuflat omului de Dumnezeu însuşi „Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.”(Fc.2,7) , având notele fundamentale ale spiritului: raţiunea, libertatea voinţei şi sentiment.
Raţiunea, acest reflex al frumuseţii divine a Firii inteligibile constituie forţa conducătoare. Raţiunea e cel mai măreţ atribut al omului. Supusă unei analize şi cântăriri strânse de către autori ca Lacteţiu, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Grigore de Nazians, Nemesius de Emesa, Fericitul Augustin, Pseudo-Vasile cel Mare şi alţii raţiunea e socotită când ca teorie contemplare şi acţiune când ca înţelepciune şi un element simplu analog lui Dumnezeu, când ca un simţ viu şi ceresc, când ca nemuritoare şi în stare de veghe continuă.
„Raţiunea iată omul” spune Pseudo-Vasile cel Mare. Raţiunea este oglinda oglinzii, adică ea reflectă într-un fel Firea divină. Raţiunea înfrumuseţează şi înnobilează toate elementele fiinţei umane. Substanţa trupului nostru nu capătă stabilitate şi linişte decât dacă e dirijată de raţiune. Nu numai că raţiunea pune ordine în substanţa trupului şi în suflet, dar ea caută neobosit adevărul şi conduce la Adevărul suprem.
Un alt element al chipului lui Dumnezeu în om este liberul arbitru sau hotărârea şi voinţa liberă adică ceea ce e mai înalt şi mai preţios în om cum spune Nemesius de Emesa. Această forţă considerabilă a raţiunii a îndepărtat groaza de destin profesată de credinţele păgâne şi de unele filosofii şi a făcut din om expresia libertăţii suverane, adică a iniţiativei şi a aspiraţiei către infinit. Oamenii nu sunt decât voinţe zice Fericitul Augustin.
Simţirea sau sensibilitatea omului faţă de tot ceea ce îl înconjoară şi faţă de ce se petrec în propria fiinţă şi viaţă. Omul simte că trăieşte el însuşi, că este el însuşi în loc spaţiu singur sau împreună cu alţii se simte legat de ceea ce este frumos.
Simţirea este afirmă Sfântul Ioan Damaschin o facultate a sufletului care percepe sau cunoaşte lucrurile materiale. Simţurile sunt organe sau instrumente prin care simţim. Sensibile sunt obiectele care cad sub simţire. Sunt cinci simţiri şi de asemenea cinci simţuri: simţul văzului, auzului, mirosului, gustului şi simţul tactil căldura şi frigul.

NEMURIREA SUFLETULUI:

Prin moartea fizică, adică prin despărţirea sufletului de trup, încetează acele acţiuni ale sufletului care sunt strâns legate de trup, adică acţiunile vieţii vegetative ţi animale, pe când activitatea lui superioară, cea intelectuală spirituală, continuă şi mai departe. Aceasta se înţelege prin nemurirea sufletului în sensul propriu al cuvântului.
Argumentele pe care se sprijină nemurirea sufletului, astfel înţeleasă sunt următoarele:
Argumentul istoric.Ca şi credinţa în existenţa lui Dumnezeu, tot astfel şi credinţa în nemurirea sufletului se întâlneşte la toate popoarele din toate timpurile şi din toate locurile. Aceasta o învederează, în deosebi, obiceiurile de la înmormântare şi cultul morţilor. Nu există popor vechi sau nou care să nu de-a o deosebită cinste trupurilor celor răposaţi, să nu le însoţească de anumite ceremonii când le înmormântează sau le ard.
Însuşi faptul înmormântării şi al arderii cadavrelor şi ferirea lor de a fi mâncate de animale sau lăsate în voia întâmplării dovedeşte că grija ce se poartă cadavrelor izvorăşte din credinţa în nemurirea sufletului.
Argumentul ontologic sau metafizic. Sufletul fiind material sau mai bine zis spiritual, este simplu, nu constă din părţi şi ca atare nu poate fi împărţit în părţi, adică nimicit prin nici un agent extern şi prin nici o slăbiciune. Numai ceea ce este material ceea ce este compus se poate desface în părţile sale constitutive şi, deci, nimici.
În suflet nu poate fi vorba nici de transformare sau prefacere, deoarece el fiind simplu, nu are ce să se transforme din el, ci rămâne de-a pururi ceea ce este neschimbat. Singur Dumnezeu, Care a creat sufletul, l-ar putea nimici, deoarece El este Atotputernic. Sfânta Scriptură vorbeşte adesea de moartea sufletului, aceasta nu trebuie înţeleasă ad litteram, că adică ar fi vorba de nimicirea sufletului celor păcătoşi de către Dumnezeu. Ci prin moartea sufletului se înţelege acolo nefericirea sau pedeapsa veşnică, ce constă pentru cei păcătoşi în depărtarea lor de Dumnezeu, în lipsirea lor de contemplarea fiinţei dumnezeieşti.
Argumentul teleologic. În sufletul nostru este o aspiraţie, o tendinţă neîncetată de a cunoaşte pe deplin tainele naturii, de a atinge perfecţiunea morală şi de a fi fericiţi. Această aspiraţie nu este însă satisfăcută în viaţa pământească. Ceea ce ştim , ceea ce cunoaştem noi este ca o picătură de apă faţă de ocean, în comparaţie cu ceea ce am putea ştii. La fiecare pas pe care cunoştinţa omenească îl face înainte, cu fiecare taină nouă care se cunoaşte, se dă de alte taine mai grele de pătruns şi de dezlegat.
Tot astfel şi în privinţa morală. Au fost şi sunt încă mulţi care se străduiesc să devină din zi în zi mai buni, să ajungă la desăvârşirea morală prin practicarea neîntreruptă a binelui, a virtuţii. În privinţa fericirii se poate zice că plantele şi animalele sunt fericite, pentru trebuinţele plantelor sunt satisfăcute de hrana ce o trag din pământ, de aerul ce respiră, de roua şi ploaia ce le udă; aşa că ele n-ar mai avea nimic de dorit, dacă ar putea dori. Singurul omul doreşte, aleargă după fericire, de la leagăn şi până la mormânt, fără a o atinge.
Trebuie deci ca sufletul să fie nemuritor -conchide acest argument- pentru ca să-i fie satisfăcute aceste înalte aspiraţii: cunoaşterea adevărului deplin, atingerea perfecţiunii morale şi gustarea fericirii neîmpuţinate.
Argumentul moral. Legea morală obligă pe om să facă binele şi să evite răul, fără să urmărească răsplată pentru binele făcut şi să se aştepte la o pedeapsă la răul săvârşit. Ba, de cele mai multe ori se întâmplă tocmai contrariul, că adică virtutea, binele, fapta bună să fie pedepsite, iar viciul, răul, crima să fie răsplătite. Fiinţa noastră morală nu se împacă, cu această stare de lucruri, ci postulează nemurirea sufletului şi existenţa unei alte vieţi, în care faptele omului să fie răsplătite după dreptate. Această viaţă este viaţa de veci, viaţă care începe după moarte, adică după despărţirea sufletului de trup.

STAREA ORIGINARĂ:

Înaintea de căderea în păcat, trupul omului era nemuritor, lipsit de orice slăbiciune, necunoscând grosimea şi apăsarea de acum, era străin aplecărilor păcătoase ale cărnii care în prezent îi sunt naturale. Simţurile îi erau incomparabil mai iscusite, iar activitatea lor era mult mai extinsă şi cu desăvârşire liberă. Fiind înveşmântat cu un asemenea trup, dotat cu asemenea organe de simţ omul era capabil să perceapă senzorial duhurile, din rândul cărora el făcea parte, prin suflet; împreună cu acestea era deschis comuniunii cu Dumnezeu ca într-o stare firească duhurilor curate.
Trupul omului în sfinţenie nu împiedică de fel realizarea acestei comuniuni şi nu-l separă de lumea spiritelor. Omul, înveşmântat în trup era liber să-şi aibă sălaş în paradis unde acum doar sufletele sfinţilor mai pot rămâne, urmând ca trupurile lor să se înalţe acolo abia după înviere. Atunci, trupurile acestora îşi vor lăsa în morminte toată greutatea cu care au fost împovorate după cădere şi se vor înduhovnici până ce vor ajunge la starea de duhuri, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare. Astfel omul va fi reprimit în rândul duhurilor curate şi va fi din nou în comuniune desăvârşită cu ele. Avem exemplu pentru un asemenea trup duhovnicesc şi trupesc în acelaşi timp în chiar trupul Domnului nostru Iisus Hristos de după învierea Sa.

STAREA ORIGINARĂ DUPĂ BISERICA APUSEANĂ:

Biserica Apuseană crede că primul om a fost alcătuit din două părţi: pe de o parte, din daruri naturale, iar, pe de altă parte, şi din daruri supranaturale ale harului dumnezeiesc. Daruri naturale sunt: corpul , care în sine, nu este nici nemuritor, nici impasibil, şi sufletul raţional şi liber, totodată, care constituie chipul lui Dumnezeu în om, de acord cu mulţi Părinţi ai Bisericii, după cum am spus. Daruri supranaturale sunt aşa numita justitia originalis, adică un tot de însuşiri, care fac să strălucească firea omului ca: nemurirea corpului şi eliberarea lui de patimi şi boli, armonia impulsiunilor şi dispoziţiilor sufletului care sunt supuse raţiunii, stăpânirea omului asupra naturii şi, mai ales, în chip cu totul deosebit, gradul înalt al desăvârşirii intelectuale şi morale. De aceea acest bogat buchet de însuşiri se numeşte şi dreptate originară.
Cărţile simbolice ale Bisericii Apusene nu amintesc, nicăieri, că armonia impulsiunilor şi dispoziţiilor sufletului, care sunt supuse raţiunii alcătuiesc o parte a darurilor supranaturale ale dreptăţii originare; iar, Catehismul Roman lasă chestiunea nelămurită, considerând această armonie mai mult o stare mijlocie între natură şi dreptate originară.
Pronia divină a adăugat omului darul supranatural, dreptatea originară, ca un medicament împotriva bolii înnăscute în el şi ca un frâu salvator, datorită căruia, nu numai partea inferioară a omului ascultă de cea superioară, dar şi partea superioară şi mai divină se uneşte uşor cu creatorul ei suprem, cu Dumnezeu. Deci şi dreptatea (rectitudo) părţii inferioare a omului este un dar supranatural (donum supranaturale), deoarece nu provine şi nu poate să rezulte din principii naturale. Dacă se ia acest dar suprenatural şi omul este lăsat în fiinţa lui naturală, dispare şi acordul dintre partea materială şi cea dumnezeiască din om şi se naşte lupta între cele două elemente omeneşti din alcătuirea materială a omului (ex conditione materiae) , pe care o împiedică darul dreptăţii adăugat de Dumnezeu
De asemenea Catehismul Roman nu lămureşte dacă dreptatea originară, status naturae integrae, a fost creată o dată cu omul sau a fost dăruită lui, după aceea, suprapunânde-se peste starea lui naturală, care este numită status purae naturae.
Cu toate că sinodul de la Trident evită această chestiune, în mod intenţionat, folosind cuvântul general şi neprecis constitutus, când zice: „primul om călcând porunca lui Dumnezeu, a decăzut sin sfinţenia şi dreptatea în care fusese alcătuit (constitutus)”, totuşi după cum rezultă din cele pe care le declară teologii conservatori cu totul sclavi învăţăturii latine, doctrina incontestabilă a Bisericii Apusene este că primul om a fost creat în dreptatea sau cu dreptatea originară.
În fond, lucrarea dreptăţii originare, cum am văzut, nu este altceva decât să frâneze impulsiunile sufleteşti, cu raţiunea, rezultând dreptatea (recitudo) părţii inferioare şi ţinând partea superioară în supunere faţă de Dumnezeu. Dar, în acest fel, firea omenească nou zidită se prezintă lipsită în sine de orice valoare şi superioritate, fiind alcătuită din elemente contrarii, prin firea lor, şi expusă la permanentul conflict dintre ele.

STAREA ORIGINARĂ DUPĂ PROTESTANŢI:

Cu totul potrivnică Biserica Apuseană şi în acord cu învăţăturile lor proprii despre păcatul strămoşesc este învăţătura protestanţilor despre starea originară. După ei, nu trebuie să se facă nici o dinstincţie între chip şi dreptate originară. Dreptatea originară este însuşi chipul lui Dumnezeu în om sau, mai bine zis ea este cea mai importantă şi mai substanţială parte a lui. Dreptatea originară consistă nu numai în alcătuirea armonică a însuşirilor corporale, dar şi în aceste daruri: cunoaşterea mai sigură a lui Dumnezeu, teama de Dumnezeu, încrederea în El şi mai ales dreptatea şi puterea de a săvârşi acestea.
Ca şi Apusenii, tot astfel învaţă şi Protestanţii că primul om excela din punct de vedere corporal şi, totodată, sufletesc. El avea o armonie a înclinărilor corporale şi, nu numai că avea puterea să cunoască pe Dumnezeu, dar îl şi cunoştea, în realitate şi îşi îndrepta voinţa spre bine.
Învăţătura aceasta protestantă este o imagine a confuziilor şi contradicţiilor, pe care le comportă identificarea chipului cu dreptatea originară, precum şi respingerea vechii dinstincţiuni dintre „după chip” şi „după asemănare”. Desigur, în mod corect, Protestanţii unesc strâns după chipul sau dreptatea originară cu firea omenească, evitând diviziunea aceea nereuşită şi nepotrivită a stării originare în status purae naturae şi status naturae integrae, pe care o fac Apusenii, şi acceptând just că primele puteri morale şi spirituale ale omului tindeau, cu tărie, spre Dumnezeu, iar omul de la sine iubea pe Dumnezeu şi se temea de El. Dar ei exagerează adevărul, acceptând, pe de o parte, dreptatea originară ca parte esenţială a omului, iar, pe de altă parte, identificând-o cu după chipul, ceea ce în nici un fel nu se poate împăca. Dimpotrivă, acestea pot duce la învăţături cu totul neîntemeiate şi greşite. În primul rând accepţiunea dreptăţii originare ca parte naturală a omului devine cu totul de neînţeles şi, pe drept cuvânt, întreabă apusenii, obiectând, cum oare este posibil să fie partea esenţială a omului un lucru pierdut, prin cădere cum învaţă Protestanţii, fără să fie împiedicată, totuşi, funcţiunea naturală a fiinţei omeneşti?
Unii teologi protestanţi împacă lucrurile afirmând că dreptatea originară este naturală (naturalis), nu însă şi esenţială (essentialis), ci, mai mult accidentală(accidentalis), care însă nu se introduce din afară (ab extra accedens). Nedistingerea chipului de dreptatea originară, care dispare în cădere a dus pe Protestanţi la învăţătura contrarie Scripturii şi Tradiţiei, cum vom vedea, că „după chipul” s-a şters cu totul în cădere, şi n-a rămas, în firea căzută, nici o rază de lumină dumnezeiască şi nici o înclinare spre binele spiritual. Nedistingerea chipului de dreptatea originară, aspectul cu totul naturalist, sub care Protestanţii privesc pe primul om, este inadmisibil.
Desigur, Adam iese din mâinile Creatorului, având toate mijloacele spirituale şi morale, care se referă la plinirea scopului său. Dar, numai cu ajutorul lui Dumnezeu se poate realiza dezvoltarea acestor însuşiri înnăscute ale lui. Protestanţii însă deformează lucrurile susţinând că omul, deoarece este bun şi drept , fiind înzestrat de Dumnezeu, din plin, nu are nicidecum trebuinţă de ajutorul dumnezeiesc, care ocroteşte şi promovează viaţa lui morală şi spirituală, iar harul nu are nici un loc în Paredis.
Luter şi Calvin vorbesc despre ajutorul dumnezeiesc necesar lui Adam, „ad constanter bene operandum, quo posset continuare, si vellet”; dar, închipuirile cu privire la integritatea firii omeneşti, precum şi teama ca nu cumva odată cu harul să se introducă şi învăţătura Bisericii Apusene cu privire la darurile adăugate, au determinat pe Protestanţi, în vechime şi acum să respingă harul dumnezeiesc din Paradis.

CĂDEREA ÎN PĂCAT:

Părinţii bisericii afirmă că nu-i era folositor omului să primească mântuirea în mod necondiţionat şi fără a depune un efort pentru a o dobândi.
Dacă Dumnezeu ar fi săvârşit pentru om îndumnezeirea fără participarea Sa el nici nu ar fi putut să o preţuiască şi ar fi alunecat în mândria fără margini a diavolului. De aceea Dumnezeu îi dă omului o singură poruncă dar care cuprinde în ea întreaga lege morală. Prin aceasta Dumnezeu oferit materie voinţei libere a omului.
Aşezându-i în Rai Dumnezeu i-a poruncit direct lui Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, căci în ziua în care va mânca va muri negreşit.(Fc.2, 16-17)
Dar de ce i-a interzis Dumnezeu să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi de ce gustând va muri? La această întrebare Sfântul Maxim Mărturisitorul răspunde, spunând: „…poate că pom al cunoştinţei binelui şi răului s-a numit zidirea celor văzute fiindcă are raţiuni duhovniceşti care hrănesc mintea, dar şi o putere naturală care pe de o parte desfătează simţirea, iar pe de alta perverteşte mintea. Ispita a avut la bază minciuna şi înşelăciune, el a sădit în inima omului îndoiala şi neîncrederea în Dumnezeu. Diavolul nu a putut anula libertatea omului, el îi propune mândria de a poseda îndumnezeirea ca independenţă absolută.
Chipul lui Dumnezeu din om s-a întunecat, s-a pierdut legătura cu harul divin, s-a rupt armonia interioară a omului şi armonia omului cu Universul. Prin cădere atât trupul cât şi sufletul omului au fost modificate. În sens strict căderea a fost echivalentă cu moartea. Ceea ce noi percepem şi numim moarte nu este în esenţă decât separarea sufletului de trup, pe când în realitate atât trupul cât şi sufletul au fost deja sortite morţii prin moartea veşnică.
Părintele Stăniloae spune că această cădere a omului în păcat a schimbat chiar sensurile cuvintelor. Sexualitatea, această multiplicare pe care Dumnezeu o porunceşte apare în universul nostru iremediabil legată de separare şi de moarte. Condiţia umană a cunoscut până în realitatea ei biologică o mutaţie.

TEORII PRIVIND TRANSMITEREA PĂCATULUI STRĂMOŞESC:

Deşi raţiunea păcatului strămoşesc este adâncă şi indubitabilă, totuşi raţiunea umană nu înţelege, nu realizează cum Dumnezeu fiind drept, atribuie oamenilor păcatul lui Adam pe care urmaşii nu l-au săvârşit.
De aceea s-au formulat mai multe teorii care încearcă să explice această transmitere. Există patru teorii mai importante:
Teoria imputaţiunii externe, afirmă că urmaşii lui Adam moştenesc numai o vină externă, datorită faptului că descind din Adam. Ea n-are argumente biblice şi patristice şi este inadmisibilă pentru că ştim că: starea de păcătoşenie nu este numai o imputare, o vină a oamenilor ci este o stare reală de decădere şi păcat.
Teoria omului universal, pleacă de la textul: „ Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea.”(Romani 5,12).Teoria consideră deci pe Adam ca om universal care cuprinde în sine pe toţi oamenii, deci în decăderea păcatului său s-ar cuprinde decăderea întregului neam omenesc. Adepţii teoriei susţin că în Adam se găseau implicit urmaşii lui împreună cu el.
Teoria nu poate fi acceptată pentru că textul biblic respectiv vorbeşte despre realitatea păcatului, iar din punct de vedere moral urmaşii nu pot fi responsabili pentru faptele înaintaşilor, pentru că voinţa unei persoane nu poate exista înainte de existenţa reală, obiectivă a persoanei respective.
Teoria păcatului strămoşesc ca păcat al naturii umane.
Susţine că vina păcatului strămoşesc se moşteneşte pentru că este cuprinsă în natura umană şi comună tuturor oamenilor; pentru că moştenesc aceiaşi fire umană, urmaşii ar moştenii şi responsabilitatea vinei. Teoria nu poate fi acceptată pentru că descendenţa comună datorată firii comune nu implică automat şi responsabilitatea morală comună căci ştim ce responsabilitate presupune în mod necesar conştiinţa şi libertatea personală.
Teoria aligaţiunii vine de la cuvântul „aligo aligare „ care înseamnă a obliga. Ea susţine că Dumnezeu ar fi stabilit o legătură obligatorie, de la început, între voinţa lui Adam ţi voinţa urmaşilor lui. Deci, prin voinţa lui Adam a păcătuit şi voinţa urmaşilor lui. Nu este acceptabilă pentru că inventează o teorie arbitrară neîntemeiată moral şi logic.

URMĂRILE PĂCATULUI:

Urmările păcatului strămoşesc sunt dintre cele mai grave. Unde nu mai lucrează credinţa în Dumnezeu, viaţa morală a omului se descompune, deoarece această viaţă se descentrează şi ordinea spirituală care unifică şi guvernează dispare. Fără Dumnezeu omul rămâne singur - e vorba de singurătatea metafizică- simte golul lumii şi trăieşte starea de teamă. Prin prezenţa divină lumea şi viaţa se încarcă înţeles şi omul se fortifică. Credinţa că Dumnezeu există şi că prin El lumea aceasta are un sens, face ca omul să aibă încredere în tot ce înfăptuieşte şi lucrurile să capete o transformare ce duce la înţelegere şi împlinire. Prin credinţa existenţei sale în lume omul poate să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu, care este realitatea fundamentală şi principală a existenţei.
Slăbiciunile trupului nostru, supunerea lui faţă de elementele lumii materiale, grosimea, toate sunt urmări ale căderii. Din pricina căderii trupul nostru s-a făcut asemenea trupurilor de dobitoace.
Cu privire la suflet păcatul are ca urmare pierderea nevinovăţiei(dreptăţii) şi sfinţeniei originare, componente ale comuniunii cu Dumnezeu. Se pierde astfel harul divin şi se intră în moartea sufletească care înseamnă rupere de izvorul vieţii duhovniceşti şi neputinţa de a face fapte vrednice de mântuire, precum zice psalmistul: „Că iată cei ce se depărtează de bine pier.”(Ps.72,27)
Cu privire la condiţii externe păcatul le-a îngreuiat pentru om urmând izgonirea din Rai, blestemarea pământului şi restrângerea stăpânirii omului asupra naturii şi întregului ei conţinut.

DEOSEBIRI CONFESIONALE:

Concepţia romano catolică afirmă că păcatul strămoşesc a constatat numai în pierderea harului divin. Păcatul strămoşesc apare deci doar ca vină juridică şi pedeapsă şi nu ca alterare. Faţă de concepţia catolică, învăţătura ortodoxă arată că firea umană n-a rămas în sine neschimbată după păcat, iar opoziţia catolică dintre materie şi spirit, trup şi suflet ca esenţială firii umane face materia rea în sine. Conform concepţiei catolice, ar rezulta că afectele şi slăbiciunile omeneşti ar fi existat şi în starea paradisiacă, pentru că sunt inert legate de firea umană.
Concepţia protestantă prezintă păcatul strămoşesc la cealaltă extremă, ca o distrugere totală a chipului lui Dumnezeu din om în toate componentele lui. Această distrugere este înţeleasă total şi ireversibil. Faţă de ea, învăţătura ortodoxă apreciază pozitiv convingerea corupţiei fiinţiale a omului şi profunzimea conştiinţei de păcătoşenie. În acelaşi timp însă nu poate fi de acord cu distrugerea completă a „chipului „ lui Dumnezeu din om din următoarele motive:
-Omul n-a pierdut total pe Dumnezeu şi valorile spirituale pentru că a existat permanent Revelaţia naturală „Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.” (Ps.18, 1);
-Păcatul n-a nimicit total libertatea de voinţă.„ Când faci bine au nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l” (Fc. 4,7)
-Păcatul n-a distrus total chipul divin din om.„ De va vărsa cineva sânge omenesc , sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul său”(Fc. 9,6)

Sursa:
1.Sfânta Scriptură sau Biblia; Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române 1968
2.Teologie Dogmatică Ortodoxă, de Pr. Prof. Isidor Todoran şi Ioan Zăgrean
3.Teologia Dogmatică Ortodoxă, Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloaie, Vol. I
4.Teologia Dogmatică Ortodoxă,Pr.Lect.George Remete Alba Iulia1996
5.Îndrumări Misionare
6.Simbolica, Hr.Andruţos tradusă din limba greacă de Patriarhul Iustin
7.Teologia luptătoare, Ediţia a II a, 1994, Mitropolit Irineu Mihalcescu
8.Ortodoxia;Anul XLV Nr.3-4 Iulie-Dec. 1993,de Pr.Prof. Dumitru Stăniloae
9.Biserica Ortodoxă Română;AnulCXVI,Nr.7-12,Iulie-Dec.1998
10.Studii Teologice seria II,AnulXLIII,Nr.1,Ian-Febr,1991
11.Studii Teologice seria II,AnulXXXVI,Nr.5-6,Mai-Iun,1984
12.Studii Teologice seria II,AnulXLVI,Nr.1-3 Ian-Apr. 1994
13.Studii Teologice seria II,AnulXXII,Nr.5-6 Mai-Iun.1970
14.Studii Teologice seria II,Anul XLI,Nr.3 Mai-Iun.1989